În încercarea perfidă de a depăşi stagnarea mi-am prins condeiul de coala albă şi-au început să curgă rânduri. Rânduri turbate care poate nu-şi au rostul, rânduri obosite din cutiuţa unui suflet bleg, rânduri vitrege care îşi cer puţinele drepturi, unele duşmănoase, aţîţate împotriva mea, altele plictisite, sătule de gândurile mele încâlcite.
Şi-au ascuţit lamele cuţielor şi mă înţeapă fără ezitare în toate simţirile. Ţâşneşte sânge, curg lacrimi. Un roşu stins mă inundă şi-aş urla, dar teamă mi-e că strigătul se va lipi de ziduri albe într-un scris prost, tot mai prost.
Un scris care începe să mă sugrume în banalitatea lui, un scris care nu mai are nimic de oferit, din care nu mai sar scântei, care nu te mai îmbrăţişează strâns. Un scris ce se îndepărtează discret, unul de care ţi-e dor însă de care nu vei mai “auzi” prea multe. Un scris al sfârşitului, nişte litere dărăpănate care te înspăimântă-n aşezarea lor murdară. O înşiruire haotică care mă scoate treptat din minţi
Be First to Comment