În timp ce unii se plâng de singurătate şi caută prieteni în orice colţişor, alţii nu mai ştiu cum să îi alunge, crezând astfel (idioată idee) că îi scutesc de dezamăgiri. De deziluzii nu ne putem ascunde, oricât am încerca, oricâţi oameni am alunga, supărându-i astfel fără să ne dăm seama. Explicaţia e egosimul, altceva nu întrevăd atunci când cineva vrea să scape de prieteni fără ca aceştia să îi fi greşit cu ceva. Sau poate singura lor greşeală a fost că le voiau binele, naivii. Ăştia sunt oamenii.
Prietenia a ajuns să fie un mit. Dacă nu aduce foloase, dacă nu te face să râzi şi nu te ascultă, n-are ce căuta în ograda ta, nu? Şi cum se face că îi alungăm şi pe cei care ne ascultă, care-ar face orice pentru noi? Ca să nu-i dezamăgim, aşa se spune. Şi totuşi, nu înţeleg. Dar poate ar trebui să încetez să îmi mai bat capul cu încâlceli absurde, croite de minţi ce vor izolare. Că în fond, degeaba încerc să trec de zidul ce l-au ridicat, nici măcar precum o omidă nu mă pot târî pe sub el. Rămân de partea cealaltă. De partea oamenilor naivi ce încă mai cred în fărâme de prietenie şi înţelegere, fie ele şi în porţii mai mici. Oameni ce ascultă, aşteaptă şi înţeleg, oameni ce dăruiesc, chiar dacă tot mai puţin. E cineva acolo?
Be First to Comment