Poveşti de Crăciun (versiunea din ozeneu)

Ce mai înseamnă Crăciunul pentru mine? Nu am să desenez, cum a făcut-o chiar funny Makavelis, ci am să las câteva rânduri. Pentru că oricum, nu aş putea să-mi desenez amintirile. Poveştile din familie de şi despre Crăciun. Aşteptarea moşului şi surprizele care-mi întăreau credinţa că există.

Zilele astea am împodobit bradul. Pentru unii un simplu simbol, pt alţii tradiţie, pentru unii de nelipsit, alţii îl ţin chiar până de Paşte. Îmi amintesc că atunci când eram mică, o vecină făcea mereu un brad superb, mare, atât de frumos, încât nu-i prea venea să se descotorosească de el după sărbători şi îl lăsa aşa muult, mult timp. Uneori îl despodobea înainte de Paşte.

Eh, pentru mine, împodobitul bradului a însemnat, pe lângă bucuria cu care mi s-au instalat amintirile în minte şi un prilej de a sta cu ai mei la o poveste-două de Crăciun. Am pus toţi câte un ornament măcar (deşi eu am avut de comentat la fiecare în parte – n-aş numi asta tocmai simţ estetic) şi ne-am amintit în ce moduri făceam asta în trecut.

Atunci când eu credeam în Moş Crăciun, sau când eu nici măcar nu eram, iar fratele meu, cel de atunci în centrul atenţiei, a făcut în mod şocant cunoştinţă cu Moş Crăciun.

Cotrobăitul după cadouri, stricarea surprizelor şi apoi, bucuria la vederea unor alte surprize, dar mai mici, sub brad. Amintiri. Cum i-am prins pe ai mei împodobind şi punând cadouri sub brad, cum mi-a picat faţa când am aflat de unde vin cadourile (unchiul din Italia, magazinul nu-şiu-care).

Sau când am reînceput să cred în moş. După o scurtă pauză. Nici nu mai ştiu de unde am aflat că e ficţiune. Cel mai probabil din faţa blocului ori la grădiniţă. Nu mai ştiu câţi ani aveam, tot destul de mică eram dacă îi cerusem moşului o păpuşă. Pe care am şi primit-o de altfel, dar, în dibăcia mea (not), am stricat-o. Lacrimi, “urlete” şi supărări. Nici nu apucasem să mă bucur prea bine de ea. Dar ce să vezi? În nici 10 minute ai mei mi-au spus că l-au văzut pe moşul în balcon. Am alergat curioasă şi ce-am găsit? O altă păpuşă, întreagă. Încă mă mai întreb cum au făcut ai mei atunci… Au luat două dinainte în caz de orice? Să fi plecat la cumpărături nu-mi amintesc şi totul s-a petrecut aşa de repede. Cred totuşi, că a fost Moş Crăciun la mijloc, moşul în care credeam atunci.

Sărbători fericite, blogoreicilor!