Ne trezim de multe ori cu ele în gură. Nu vreau să-mi încep textul sub forma unei ghicitori cu tentă pornografică, am să spun de la bun început că este vorba de seminţe (oops, mi-a intrat deja o coajă între taste) sau, ca să le dau un nume mai digerabil: bomboane agricole.
S-a înţeles deja că scriu această postare ronţăind câteva astfel de bomboane sărate. Şi poate nu sunt singura care ronţăie seminţe chiar acum, pe un amic l-am speriat, întrebându-l pe căi virtuale de ce ronţăie seminţe (în general), în timp ce el chiar scuipa nişte coji.
Le consumăm. Prăjite, neprăjite, direct de la sursă, proaspete, uneori necoapte sau din pungă.
Poate acum, de sărbători, numărul celor care bagă astfel de uleioase e mai scăzut, ele fiind înlocuite cu sărăţele, covrigei şi alte mărunţişuri de sezon.
Gustul
Majoritatea mănâncă (poate e prea mult spus) seminţe pentru că sunt sărate. E o nevoie de sare pe care trebuie să o satisfacem cumva. Eu de multe ori chiar insist. Ştiu că atunci când eram mică, după o cantitate destul de serioasă de bomboane sărate, mă amuzam de culoarea buzelor mele.
Din nevoie de sare, cum ling şi văcuţele câte-un drob din când în când şi pentru starea de mic filosof pe care o ai când ronţăi. TN
Îmi plac că-s sarate şi au gust bun. GD
Mai renunţăm puţin la sarea din mâncare, mai băgăm o pungă de seminţe.
Crantz!
Câte puţin sau chiar mai mult de la animale am luat fiecare. Şi poate ne place acel sunet pe care-l scoatem când spargem seminţele între dinţi.
Sunetul mă face să mă simt chill… crantz! AR
Pentru unii e liniştitor, când îl scot ei, pe alţii îi irită, atunci când vine din alte părţi şi în momente nu tocmai potrivite. Poate fi o adevărată picătură chinezească. Şi am observat că a furat chiar şi din regularitatea acestei picături. Fără să ne dăm seama, cu seminţă după seminţă, reuşim să creăm adevărate ritmuri.
Şi pe mine mă enervează, e drept, atunci când în cea mai mare linişte aud câte un crantz.
Îmi amintesc în vară, când mă întorceam de la mare, pe tren, o domnişoară la vreo 35 de ani, fostă fotbalistă, spărgea seminţe ca un microbist în timp ce mă chinuiam să închid câte jumătate de ochi în pătrăţelul minuscul în care mă „întindeam”. Atunci, da, zgomotul acela potenţa iritarea.
Pentru unii, ronţăitul sau mai bine zis decojitul, poate fi privit ca o provocare.
Mai e ceva, pe lângă faptul că sunt sărate. Dacă le iei deja decojite, parcă e prea uşor. E ca şi cum ai trişa. E ca şi cum ar veni un fotomodel la tine şi-ţi propune să faceţi sex. Mă înţelegi? DG
Eh, ăsta e tipul de om care ar refuza o fotomodeală venită aşa pe nepusă masă, fără să lupte el puţin. Pe el l-am prins decojind seminţe, poate data viitoare îl prind făcând altceva.
Mai trece timpul
Pentru cei care nu fumează, există şi alte vicii. Nu ştiu dacă aş putea numi mâncatul seminţelor un viciu, pentru mine nu e, însă nu atât ca o obsesie, poate lua locul ţigărilor, de exemplu. Pauza de ţigară se transformă în pauza de „un pumn de seminţe”. În camera mea de cămin auzi de multe ori:
– Hai cu mine la o ţigară!
– Stai să termin seminţele astea…
So… eşti prea concentrat, trebuie să îţi mai arunci din griji şi prin alte părţi, mai spargi o seminţă.
Şi eu sunt barbar în nopţile de proiect, dar e fain, altfel trece vremea. TN
Să ronţăim, dar cu bun simţ
Pe stadioane, acasă, pe balcon, în faţa televizorului, calculatorului, cu o bere în faţă. Nu ne putem ascunde. Suntem pro seminţe şi ronţăim. O adevărată naţie de rozătoare.
În liceu, ronţăiam seminţe pe o bancă în parc cu o colegă, iar un domn la vreo 60 de ani ne-a făcut nesimţite şi a spus că nu-i înţelege pe „ăştia ce mănâncă bomboane agricole”. Da, de acolo cunosc expresia. E drept, era în parc, nu era frumos. A fost şi ultima dată, dar nu şi ultima când ronţăiam seminţe. Şi nici acum nu e.
Atâta timp cât e în casă sau la colţul blocului şi nu e în tramvai sau în timp ce mergi pe stradă, e perfect ok. Pe stadion merge iar… everybody’s doing it… microbişii îs nişte giboni trepănaţi. AD
Sigur că sunt şi persoane care nu numai că nu practică acest sport, ci li se pare de-a dreptul dezgustător. E drept că nu e prea frumos să-ţi mânjeşti astfel unghile sau să zâmbeşti cu cioturi care ţi se agaţă printre dinţi. Ce să mai zic de cei care scuipă cojile prin cele mai… nepotrivite locuri?
Sunt curioasă dacă Alexandru Ecovoiu mănâncă seminţe. Iată ce spune el în romanul său, Ordinea:
Ronţăitul nesfârşit, inestetic, neigienic, naţional. Popor de sămânţari! Populaţie cu mâinile insuficient folosite, nervosă; ronţăitul era mai degrabă un semn al neliniştii. Asociat, e drept, cu o plăcere primitivă. “Cândva, oamenii, îşi zicea Filip, s-au hrănit şi cu seminţe. Alte naţii au scăpat. Nu scuipă coji tot timpul”.
Voi cum şi când ronţăiţi seminţe?
Be First to Comment