A trecut ceva timp de când nu mi-am mai aruncat grijile departe şi de când nu m-am mai afundat între două coperte. „Darul unei zile” a fost într-adevăr darul zilei mele de naştere venit cu o neînsemnată întârziere de câteva luni din partea unei prietene cu care mă văd prea rar.
Cartea asta, venită după săptămâni bune în care am lecturat numai .pdf-uri cu frânturi despre new media şi altele, mi-a făcut ziua mai bună. E cu-adevărat darul unei zile, al acelei zile în care o iei în mână şi n-o mai laşi până la ultimele rânduri. E o carte scurtă, uşoară, numai bună de citit pe drum şi poate foarte bine să-ţi amintească ce dor ţi-a fost să citeşti şi cât de mult te relaxază „sportul” ăsta. Dacă atunci când vrei să citeşti o carte nu eşti hotărât şi pregătit să laşi toate grijile de zi cu zi deoparte, cartea asta te eliberează pentru ceva timp de toate gândurile şi te trimite direct în zona copilăriei şi adolescenţei. Pentru că în paginile scrise de Anna Gavalda nu poţi decât să te regăseşti. Şi să râzi. Când ruşinat, când în hohote.
Patru fraţi regăsiţi te poartă prin copilărie şi nebunia oferită de libertate. Garance, Simon şi Lola fug de la o nuntă de familie la fratele lor mai mic, Vincent, care locuieşte într-un castel. Jumătate din carte e drumul până la el presărat cu replicile acide dintre Garance şi cumnata ei, soţia lui Simon, dar şi cu amintiri voioase despre copilăria celor patru fraţi. Cu mare drag am citit comparaţiile dintre Garance şi sora ei mai mare Lola, văzute prin ochii celei dintâi.
Ei îi e frică şi de umbra ei, eu o calc pe cap. Ea copiază sonete, eu downloadez mostre audio. Ea admiră pictorii, eu prefer fotografii. (…) Ei îi place să se „aghesmuiască puţin”, eu prefer să beau. Ei nu-i place să iasă în oraş, mie nu-mi place să mă întorc acasă. (…) Ea nu poate să se culce cu un bărbat fără să fie îndrăgostită, eu nu pot să mă culc cu un bărbat fără prezervativ. Ea… ea are nevoie de mine şi eu am nevoie de ea.
A doua bucată de poveste e dată de aventura celor patru fraţi odată ce s-au regăsit. Primii trei îl urmăresc halucinaţi pe Vincent cum face pe ghidul castelului şi le vinde braşoave sătenilor, apoi merg cu toţii la o altă nuntă. Aici apare episodic un aşa numit Jean-Michel de la care am aflat un banc ce m-a amuzat copios:
– Hei, o ştii pe aia cu tipul care are cinci scule?
– Ăăă… nu. N-am norocul ăsta.
– Deci e un tip care are cinci scule.
Tăcere.
– Şi? întreb eu.
– Şi îi vin chiloţii ca o mănuşă.
Ajutor.
Pe final, după o călătorie prin vremurile apuse ale inocenţei, cei patru fraţi se despart, Vincent rămâne la castel, iar Garance se alege cu un câine vagabond care a venit de departe la ea şi care îi va ţine de urât în mica ei garsonieră de la etajul şase. Pe drum, cei trei ascultă melodiile selectate de Vincent pentru ei, printre care sunt amintite şi unele dintre preferatele mele: The Cure – Friday I’m in Love, Pulp – Common People şi Hallelujah de Cohen interpretată de Jeff Buckley. Pe lângă referirile la muzică, mai dau aici şi de un film pe care zic de ceva vreme că o să-l văd. E vorba de franţuzescul Pas sur la bouche. Nu m-am mai bucurat aşa de nişte referinţe dintr-o carte de când citeam Furie de Rushdie. Acolo am dat cu drag de Dekalog-ul lui Kieslowsky.
Am înţeles că nu e cea mai bună carte a ei (nici nu mă aşteptam) şi că nu trebuie judecată după scrierea asta. E inevitabil, dacă începi cu „Darul unei zile”, să nu vrei să afli mult mai mult, mai ales dacă eşti avertizat că autoarea poate mai multe. Eu am descoperit-o cu încântare cu prilejul unui dar şi vreau să mai văd îmbinate rânduri de-ale ei.
One Comment