…sau dragoste de blog.
Nu am mai aruncat de ceva vreme postări despre relaţii, emoţii şi altele de-ale corasonului pe blog. Sunt multe alte bloguri unde poţi găsi sau regăsi răspunsul unor frământări, dar poate niciodată în forma pe care ţi-o doreşti pentru că, suntem diferiţi, nu?
Citeam o postare simplă, a unei tipe simple (presupun) care făcea nişte observaţii la fel de simple, naturale şi stârnite din te miri ce. Lucruri la care m-am gândit şi pe care le-am ambalat în sfaturi pentru cei dragi de mii de ori. Dacă ştiam că doar cititndu-le se vor supune, scriam şi eu asta. E interesant cum lucrurile fireşti pe care le simţim de multe ori ne sunt arătate de nişte străini cu blog, e interesant cum trăirile se intersectează prin blogosferă, cum aşteptăm mărturiile unor oameni care simt poate la fel ca noi, dar expun asta în modul lor. Şi cum ne lipim de câte un blog, ca de o persoană. Cum aşteptăm postări, ca atenţiile celor din jur. Voi, cei ce bloggăriţi şi răsfoiţi blogosfera, nu puteţi nega asta. Ne-am lipit de stilul şi modul de a gândi al multor persoane. Şi ne place. Şi nu mă refer numai la blogurile cu emoţii.
Dar să revin la emoţii, la acelea din noi, de departe, din adânc, acelea nescrise pe niciun gard. Emoţiile pe care nu le mai poţi transmite pentru că ţi-e interzis sau pentru că pur şi simplu nu mai e cazul. Emoţiile care, deci, tot mai rar sunt transmise direct, prin viu grai, fără loc de interpretări. Pentru că eşti gâtuit şi-ţi sunt tăiate din start toate şansele de-a exprima ceva. Pentru că oamenii sunt răniţi şi suferă şi te alungă sau pentru că punerea sentimentelor pe tavă devine un moft. Şi pentru că un zâmbet fad ori mai bine zis fals rămâne cea mai la îndemână mască. Pentru că, se consideră că dacă spui ce simţi eşti slab. Dacă nu spui, eşti fie indiferent fie puternic. Sau poate doar independent. Aşteptăm lucruri de bine din partea celorlalţi (în special pe plan afectiv), dar când le primim ne îndepărtăm şi îi îndepărtăm. Că dacă ne obişnuim cu binele cădem în banal. Şi nu vrem asta, vrem artificii, intrigă, nebunie, confortul că cineva ne e alături mai degrabă ne sperie decât să ne mulţumească. Dacă facem lucrurile ca să-i mulţumim pe cei din jur, nu e bine. Dacă facem în aşa fel încât să fim noi mulţumiţi, îi deranjăm pe ceilalţi.
Şi-ajungem, poate din teamă sau nu, să ne rezumăm la emoţii 2.0, la poveştile altora în care, dacă nu ne regăsim, ne facem loc virtual, ne retragem şi respirăm (ne)liniştiţi în unele colţuri nepermise. Sau ne suflăm emoţiile astea cu care vă tot bat capul, prin instrumente la fel de doi punct zero. Când ar trebui s-o facem 1-1 sau face to face, cum o fi. Virtualiceşte vorbind, suntem împliniţi. Am cam uitat să mai iubim şi încâlciţi prin fire ne întoarcem de fiecare dată numai asupra noastră. E era divorţurilor în serie, a relaţiilor la distanţă şi a despărţirilor pe mess, a combinaţiilor pe facebook (că hi5 a decăzut), a certurilor prin skype (că acolo ne şi putem vedea furia). Să zâmbim, deci, cu două puncte D şi să iubim cu două puncte ics. Să ne pupăm cu steluţe şi să ne-mbrăţişăm cu săgetuţe. Ne mai rămâne oare putere-n oasele demult amorţite să săpăm după emoţiile ce ne încrestează frunţile şi ne cadorisesc cu riduri de expresie?
Be First to Comment