Pași

filed under ficţiuni din ozeneu și sad happiness emoletă

It’s so hard to forget pain, but it’s even harder to remember sweetness. We have no scar to show for happiness. We learn so little from peace. Chuck Palahniuk

Sunt prea mulți pași de care ne împiedicăm, începând cu primii pași pe care oricum îi facem împiedicați până la pașii îndrumători ce ni se alătură pe drum. Mai sunt și pașii care ne calcă în picioare și ne murdăresc. Pașii ce ne lovesc sau care ne trezesc la realitate. Pașii ce îi faci în căutare de prieteni. Pașii înapoi în fața unui eșec. Pașii prea grăbiți înainte. Sau pașii la care renunți.

Într-o dimineață ploioasă în vremea când aveam ore de dimineața și studiam în orașul de pe malul Cibinului, mă îndreptam în zig-zag spre facultate, sperând să culeg cât mai puțini stropi. Călcam grăbită, iar printre picurii de ploaie și ale mele tălpi ce-alunecau prin bălțile proaspăt formate, auzeam niște pași. Îi auzeam tot mai tare, tot mai aproape, dar nu era nimeni în jur. M-am întors de câteva ori pe furiș în ideea de a prinde făptpasul, dar nimic. Pașii nevăzuți m-au condus până la facultate și după ore, înapoi la cămin.

Au rămas de atunci cu mine pentru clipele când hoinăream singură pe străzi, oricând, oriunde. I-am numit pași protectori și i-am ținut ascunși pentru clipele mele egoiste. Iar după un timp, după căutări printre alți pași, am ajuns să mă plimb de mână cu pașii ce până nu demult mă protejau pe neștiute. Până ce, în scurt timp, pașii așteptați m-au antrenat într-o continuă, dar fără răspuns alergare. Am ajuns eu cea care urmărea pașii, care încerca să le înțeleagă galopatul. Și i-am pierdut.

Nu mai aud în urma mea pașii care mă urmăreau cu grijă, care pe timp de ploaie ar fi scos de nicăieri o umbrelă. Pașii au împietrit și nu mai reușesc să le văd decât umbra. Fără pași, primul gând a fost: ce bine că e liniște! Dar în următorul moment am auzit milioane de pași venind din toate direcțiile, pași cu ale lor treburi, pași haotici, iritanți, pași fără răspunsuri, deloc protectori, mai degrabă amenințători. Pași zbuciumați, cu gânduri negre.

Despărțirea de pașii ce mă protejau o asociez cu cea a unei frunze tomnatice de creanga sa. Din această ecuație, elementul cel mai vulnerabil se usucă, se rupe, cade pe trotuarul unde fluturii copți îl așteaptă, fără să-și dea seama că va fi călcat în picioare de sute de pași netrebnici. Pași care nu au nimic de suferit. Pentru că nu poți să rănești o umbră.