Știi atunci când mergi undeva pentru relaxare, într-o mini vacanță și vrei să te deconectezi o scurtă vreme de ultimele griji adunate? Îți alegi un oraș unde știi că poți da de cei mai mulți oameni, asta ca să găsești pe cineva mereu disponibil pentru o poveste, căci aproape toți prietenii nu ți-s și ei în vacanță (noroc că există liber profesionșiti).
De multe ori, chiar dacă mergi în ceva vacanță și chiar dacă te simți mirific și ai impresia că nu ai mai pleca de acolo, tot te pălește la un moment dat un ușor iz de dor de casă, că doar acolo e cel mai bine. Mie chiar mi s-a întâmplat de câteva ori să număr zilele, fie ele simpatice, până la întoarcerea acasă. Acum am experimentat altceva. O doză puternică de Timișoara, o înghițitură concentrată a vieții de pe Bega, câteva zile pentru care mi-aș fi mutat cuibul aici. Nici dor, nici grabă n-am simțit. Am savurat câteva zile departe de tot ce m-a agitat până acum, am pus pauze în conversațiile cu cei de pe-acasă, n-am dat rapoarte și n-am stat să le mai ascult pe ale lor. Pentru că am obosit și pentru că aveam nevoie de o liniște vindecătoare, fie ea bruiată puțin de un ice cat strălucitor.
Mi s-au făcut toate poftele și mi s-au îndeplinit cele mai dorite gânduri cu care m-am prezentat. Testul turului barurilor l-am trecut cu brio. Am început cu teatru în Scârț, loc lejer pe care îl știam din vară, apoi am descoperit birouri în Irish Public House, unde mi-am întrecut recordul de a zace într-un birt: acolo am mâncat, am băut, am fost atentă la discuții, am citit, am râs, am povestit cu personalul etc.
Am cunoscut apoi Bruiajul, cam preferatul meu, băruleț nou prin Timișoara, descris pe larg aici, eu spun doar că m-a cucerit prin simplitatea boemă, prin hazul din baie, muzică, verdele predominant și oamenii cu care am stat la masă. De acolo am aterizat în D’arc, mult lăudatul loc dansant și dansat de toată lumea ce a trecut pe aici, cu barmani darnici, masculi dubioși care-ți ghicesc numele chiar dacă te prezinți în fugă altfel, dar și cu surprize, cum ar fi să îți vezi o prietenă bună de acasă chiar de ziua ei, fapt ce o lasă puțin mută, dar te și scutește de alte surprize matinale mai mult sau mai puțin pregătite.
Am parcat puțin și prin cel mai Irish vechi din oraș, Shamrock-ul, care auzit-am că e cam neschimbat, însă m-a zăpăcit de cap cu rock’n’roll-ul antrenant, deloc proporționat cu starea mea și așteptarea de la o sâmbătă seara bănățeană, epuizată de o noapte în mai sus-amintitul D’arc.
Aterizat-am și în Taine, un beci încărcat de pletoșenii, alți puștani și gagici mulate, cu rock, dar încă o dată, greu de respirat. Și bineînțeles că n-am putut să dispar fără să nu eșuez într-o semi-dimineață în Papi(llon), unde, înspre baie miroase a personal de Reșița, ca să citez un divin în viață, dar e în regulă, pentru că acolo poți să bei până îți dă cafea, asta știu de la o foarte tare creață, tot în viață.
N-am stat nicio săptămână și am făcut birt-trip-uri, dar asta nu înseamnă că numai asta am surprins în Timișoara. În timpul ăsta am reușit să dau cartea promisă la concursul din vară cu leapșa de pe marte, să primesc una în schimb pentru nopțile lungi din Finlanda, să cunosc oameni extra-faini. Am avut și o tentativă de a vedea Bastionul, am surprins surâsul fetei din tramvai cu ochii struguri, am fotografiat undițe pe malul Begăi, am revăzut piața Cârțan, locul de unde acum vreo 6 ani am cumpărat ceapă și unde am aflat că cerșetorii muți mai și vorbesc, dar numai Dumnezeu știe asta. Ah, am ajuns și la fabrica de bere și am văzut o mână de bloggeri, dar lăutăreasa mult prea activă de acolo m-a alungat după ce am savurat un scurt ceai la 1.5 lei.
Postarea asta am scris-o în aproape lungul meu drum înapoi acasă, drum pe care mai că nu l-aș fi făcut, cu atât de mulți ochi de culori senine în jurul meu care mă rugau să rămân. Cu cvasi-lacrimi în ochii din vagonul 4, loc52 (scrie pe bilet), dar eu stau undeva cu o priză, ozeneu își ia rămas bun și promite că se întoarce. Ah, publish tot din tren am dat, decât zic!
7 Comments