[Când eram mai mică, mai naivă şi nu la fel de plimbăreaţă, o mai luam totuşi la pas. Şi pentru că pe vremea aia Clujul mi-era mai aproape şi plin de oameni cunoscuţi, mai luam trenul spre el din când în când. Mă întorceam energizată şi scriam pentru blog câte un jurnal de călătorie a la Cluj. Odată cu scurta mea mutare acolo, n-am mai considerat că sunt vizitator, dar uite cum îţi întoarce soarta obrazul fără să mişti un muşchi şi te aruncă pe alte căi, pe principiul ai grijă ce-ţi doreşti! Ce tot înşir eu aici vrea să se încheie cu: nu credeam că o să mai scriu un jurnal de călătorie la Cluj, sperând că acolo o să şi mor, dar iată! Oricum, dacă, aş zice, trăim uneori pe o a cincea roată de la căruţa, care, se învârte şi aia cumva, n-ar fi exclus să revin şi la jurnalele de călătorie prin Timişoara, de data asta, în ideea: dă-mi un ozeneu, şi-am dispărut.]
Weekendul trecut am fost la Cluj cu scopul măreţ de a mă scăpa de ultimul examen. Şi chiar a părut a fi ultimul examen, căci am fost doar eu, profa şi vreo două tipe ce aveau întrebări pentru ceva licenţă. Nu, n-a fost restanţă, au fost ei aşa drăguţi să fixeze o dată de examen şi pentru extratereştri.
După ce-am scăpat de examen, m-am simţit de parcă eram în vacanţa mare, deşi eram doar la început de weekend, fără prea multe griji, aproape de casă şi departe de realitate. Am avut, totuşi, ceva greutăţi de întâmpinat, căci la cămin mă aşteptau parcă sute de bagaje ce trebuiau cărate de-un marţian firav către o samariteană ce stă în chirie.
După ce-am scăpat de tonele de lucruri adunate în câteva luni, mi-am tras puţin sufletul ca pe un ceas care mai rămâne în urmă din când în când şi mi-am luat, pusă pe nopţi albe, fetele-mi din Ardeal (care te miri de unde au ajuns acolo) ca să vânăm ceva terase.
Vineri seara, final de sesiune, un fel de capitală a studenţilor, zi faină de vară – cam astea au fost elementele ce ne-au făcut să ne obosim oasele dornice de party, în căutarea unei terase libere. Normal, am găsit una chiar simpatică, chiar nu m-aş plânge de Cluj la capitolul ăsta.
Am început să citesc, cum timpul se scurgea prea greu. Apoi am auzit niște sunete care-mi aminteau de aparatul meu foto peste care s-a pus foarte gros, praful. Mă uit cu vârful cozii ochiului, cât mai discret posibil, îi observ telefonul îndreptat spre mine, susținut de niște brațe deloc stabile și înaintate de un rânjet dizgrațios. Îmi bag la propriu nasul în carte și încerc să fac ceva zeamă de litere cât mai coerentă, apoi îmi ridic brusc cea mai de alungat privire de care sunt capabilă. Se liniștește, începe să fixeze puncte în altă parte.