Pe cât de bine încep să mă înțeleg cu trenurile, pe atât de păcătoase îmi par rutele lor. Pe tren ai timp să-ți frămânți viața și să-ți plângi de milă, să-ți recitești romanul preferat ori să zaci în liniștea muzicii din căști. Sunt unele gânduri care zbârnâie numai acompaniate de sunetul roților pe șine. Și de ce mai multe ori sunt groaznice. Da, de-alea existențiale și particularizate până în cel mai mărunt detaliu. Gândurile ce numai prin vise le mai găsești și numai Freud ți le-ar putea înțelege.
Și mai sunt fețele oamenilor, mereu altele, cu stări ciudate și multe expresii care parcă-ți cântă viața în față urlând a amintire. Priviri neașteptate, cerșetori îndrăzneți, foșneli, sforăieli, mirosuri, nerăbdare, așteptarea unei stații unde se poate fuma, frig, ger și groaza cu care încerci să mergi la baie.
Îmi place să merg cu trenul, când eram mică eram mare fan. Anii trecuți l-am lăsat în favoarea autocarelor, rutele erau mai scurte, iar pe cale feroviară prea complicat. Acum n-am de ales, unde mă duce gândul, mă duc și șinele. Nu vreau să le combin complet ca pe niște boabe într-o păstaie, dar e mai bine ca uneori cugetul să nu-ți zboare cu puterea vântului, ci în ritm de ciu-ciu-ciu să se facă ușor înțeles.
Când ai în față un drum de mai bine de șapte ore, te poți aștepta la multe. Că reușești să-ți pregătești niște viitoare postări, te uiți la trei episoade dintr-un serial simpatic și poate chiar vezi un film, tot nu te duce la destinație liniștit. Iar pe parcurs, te poți minuna de diferite întâmplări. Pentru început, apare un tip dubios cu ziare, ia Opinia la un leu. Uneori n-aș da nici măcar un leu pe unele opinii din ziare. Totuși, tipul mi-a amintit de un coleg de-al lui de breaslă, care, în urmă cu vreo 5 ani, încerca să-mi vândă tot în Timișoara, dar prin zona sălii Olimpia, ceva ziare. M-am arătat inițial interesată, apoi m-am răzgândit. Bineînțeles că vânzătorul nostru m-a încălțat cu niște vorbe pe care nu pot să nu le țin minte și azi.
După nici o oră, apare nelipsitul surdo-mut cu toate cele de vânzare, pe care le întinde peste tot. Apoi, iconițe și alte rugăciuni că mai că îți vine să-i crezi că nu ți-o fi bine cândva dacă nu le torni ceva mărunt. Apoi s-au cumințit și nu mi-au mai bruiat gândurile de care spuneam mai sus. Ajung în Alba Iulia, suspin puțin a dor de casă și apoi aud un urlet. Un tătic a reușit să-și coboare pruncii pe peron, dar pe când să-și pună și el talpa, trenul a luat-o la goană. Șefu’, oprește trenul! nu e tocmai o soluție în astfel de situații. Brusc mi-am amintit că trebuie să stau lucidă ca să nu cumva s-ajung prin Gherla. Prima floare pe care era s-o primesc de 8 martie, era o crenguță cu care, un aproape semi-retardat (Doamne iartă-mă), era să-mi scoată un ochi. Uneori afecțiunea poate fi orbitoare. Sau sufocantă, după caz.
Mai mult sau mai puțin abătută de la gândurile pe care pe nevrute le-am închegat, am ajuns în miez de noapte în urbea de care nu mi-era prea dor. Și nici nu m-a primit cu căldură. Dar tot am să-i păstrez un loc special în harta mea spirituală.
4 Comments