– altă postare scrisă pe tren.
Pe drumuri sunt de când mă știu. Am crescut pe marte, am stat patru ani în Alba Iulia pentru liceu, facultatea mi-am terminat-o la Sibiu și de curând am ales Clujul pentru continuare, adică master. Dar mereu am avut alt oraș în suflet. Încă de pe băncile liceului m-am visat cu studii și job în Timișoara. Am ajuns acolo prin 2005 dintr-o întâmplare a vacanței de vară. Drept e că i-am văzut doar marginile, eu stând în ceva sătuc la vreo 30km de oraș, dar m-a cucerit. Că a făcut-o definitiv am aflat-o mult prea târziu.
După o încercare eșuată de a da aici la facultate (eșuată e mult spus, căci admisă am fost, la fel și confirmată și înmatriculată pe un loc în regulă la buget), am ales totuși Sibiul pentru că l-am prins în perioada sa înfloritoare încolăcit de statutul lui de CCE. Alte plusuri: era aproape de casă, din auzite facultatea părea mai bună, prinsesem și loc la cămin, totul părea lejer. Din comoditate, am rămas trei ani acolo. Mi-a plăcut, mi-am găsit oameni faini în jur, puțini, dar valoroși, pe unii îi am acum aproape și la Cluj Napoca. Însă de ceva timp, am un gol în harta interioară care macină niște regrete. O neîmplinire de neînțeles apărută din senin. Sau poate nu.
Februariele lui 2011 m-a adus iar la Timișoara. M-am simțit acasă, m-am simțit bine, apreciată, cu oameni interesanți în zonă. M-am întors la Cluj cu un gust amar, care s-a stricat pe parcurs pentru că nu am mai fost primită cum mă așteptam. Și totuși, ceva lipsește. La Sibiu mai am oameni faini care mă caută și cu care e musai să mă revăd, la facultate am lăsat impresie bună și mă bucur să aud că profii își amintesc cu drag de mine. În Alba Iulia sunt și voi fi mereu acasă, iar Clujul rămâne, după câteva luni de habitat, un oraș unde merită să-ți trăiești studenția. Asta am făcut și eu, am fost mai studentă decât în cei trei ani de pe malul Cibinului. Și am cam obosit.
Nu știu de e vârsta, dar simt nevoia, nu să mă stabilesc, ci să-mi conturez un anumit rost. E cazul să renunț la comoditatea unui cămin studențesc, să mă lupt cu chiria, întreținerea și un abonament de tramvai plătit ca de un om mare. E timpul să nu mai fiu atât de întreținută, deși ai mei sunt niște oameni de milioane dispuși să mă ajute în continuare. E momentul să-mi găsesc un job pe placu-mi, în domeniu. Iar la Timișoara am înțeles că am ceva șanse. N-am zăcut tocmai aiurea în Cluj. Am împărțit CV-uri și m-am avântat mereu când auzeam de vreun job pe măsura mea. Dar n-a fost să fie. N-am avut sprijin uman. Se pare că numai așa poți reuși. Remarcat de mama-natură? Imposibil.
Acasă, pe marte, unde se știe că am un ozeneu în curte, chiar nu am ce să fac. Chiar dacă în ultima vreme, în colecția mea de oameni minunați, s-a adunat o mână și din partea aia, locul meu nu e acolo. Sunt un extraterestru răzvrătit. Nu mi-e teamă să cobor printre alți oameni. Doar că-mi ard tălpile și sincer dacă-mi dau seama unde mi-o fi locul. Rămâne să mă plimb de nebună, să mă îndrăgostesc de trenuri, să ocolesc și să poposesc prin diverse orașe până voi ajunge unde mi-e locul. Nu știu care e ăla, dar momentan vreau să-l îmbrățișez pe cel care, pare-se, îmi oferă mai multe.
5 Comments