Zicea un prieten aseară că folk-ul e singurul gen muzical…
Tag: alba iulia
Camera 1306 [I am myself] se anunţa a fi un spectacol-instalaţie, ceva inedit, ceva cu dans contemporan, o reprezentaţie aparte într-un loc atipic, după cum se poate deduce, o cameră. Una de hotel, de data asta de Hotel Parc din Alba Iulia. Încep cu o scurtă concluzie, apoi mă afund într-o tetrapiloctomie. Trailerul spectacolului arată cel puţin de 10 ori mai bine decât ce mi-a fost dat să văd la ultimul etaj al hotelului albanez.
Camera 1306 este un spectacol maraton. Timp de 6 ore, în faţa a 6 oameni/oră, Cosmin Manolescu şi Catrinel Catană s-au jucat cu publicul, cu îndrăzneala şi mintea lui.
Cineva, ieşind de la spectacol: Excelent!!! În viaţa mea nu mai merg la spectacole contemporane!
Altcineva: E fain, depinde cum priveşti lucrurile şi de cât de deschis eşti!
Am intrat la a doua reprezentaţie (fiecare e diferită) şi i-am găsit pe cei doi stând jos, în colţul camerei, legaţi cu o panglica roşie de mâini şi picioare şi unul de altul. Ne-am aşezat în hol, să nu deranjăm, fără să ştim cum urmau să ne deranjeze ei.
După cum vă anunţam săptămâna trecută, vineri am avut parte de folk în Cetate, în ritmuri de iarnă.
La evenimentul caritabil de la Teatrul de Păpuşi “Prichindel” s-au adunat aproximativ 100 de oameni, au cântat 13 voci, ne-au amuzat 6 actori de la Skepsis, s-au dat nu-mai-ştiu-câte-dar-destul-de-multe-şi-interesante premii la tombolă, 4 bloggeri prezenţi (care-au fost şi la festivalul de folk din toamnă), dintre care doi spectatori grăbiţi dar interesaţi (Marius Rusu şi Makavelis), unul cântăcios (Feri Teglas) şi-un marţian, bineînţeles (fata de la bilete). Şi s-a adunat o sumă frumuşică pentru Ana Maria Salcu. Nu spun cât, dar au fost multe persoane care nu s-au limitat la a plăti doar biletul de intrare. Ba unii au venit doar pentru a lăsa bani, fără să mai rămână la spectacol (pierderea lor).
E drept, a fost cam frig şi recitalurile lungi, dar plăcute. M-am bucurat să văd că Fane n-a cântat singur, ci cu-a lui Ţâmbur, şi că şi aşa, l-au ajuns emoţiile şi a spus că Luna, melodie pe care au interpretat-o, a ascultat-o prima dată acum 3 sau 4 ani la acelaşi festival (care, repet, a ajuns la a III-a ediţie). A cântat apoi Laura Todică, pe care o ascultasem şi la Ziua de Mâine, fata care cântă despre cai.
Au urcat apoi pe scenă Cristina Baca şi Marius Smărăndoiu din Sibiu, despre care unii zic c-au fost senzaţia serii, eu nu mă pronunţ, pentru că n-am reuşit să-i ascult foarte mult. Totuşi, mandolina lui Marius a făcut plăcută plimbarea pe ritmuri irlandeze şi de prin sudul Italiei. După ei a cântat Filip Dan Robert din Cluj-Napoca (pe care l-am ascultat prin noiembrie la Ceainăria La Port), apoi Adi Mitescu şi Puiu Bretoiu din Teiuş, iar prima parte a recitalului a fost încheiată de un blogger cu-o chitară, Feri Teglas din Mediaş.
Cei de la Skepsis şi-au adaptat pantomima la câteva secvenţe scurte şi amuzante, apoi au fost împărţite premiile pregătite pentru public (din partea fundaţiei Inter-Art), iar pentru cei care au rămas pentru a doua parte de cântări, au apărut pe scenă cei de la Plus Noi şi Marius Popa.
din seria: iată că sunt evenimente şi chiar culturale şi în Alba Iulia, doar că stau pitite şi trebuie să le descoperim şi să dăm de ştire!
Se ştie că la Alba Iulia folk-ul e la el acasă. Şi pentru că nu e un simplu vizitator, ce calcă pragul cetăţii în noiembrie, la festivalul deja suficient de amintit, Ziua de Mâine, aflaţi că folkului îi mai place să hălăduiască uneori prin câte-un bar, pe unde un trubadur pus pe note muzicale, scoate o chitară sau, după caz, o ukulele şi bucură fiinţele venite la o porţie de relaxare.
Pentru albaiulienii ce îndrăgesc oamenii cu chiatare şi cântecele lor de munte şi nu numai, se va organiza vineri, 3 februarie, recitalul de folk “Ritmuri de iarnă”, care se pare că a ajuns deja la a III-a ediţie.
Există unele momente în care poți fi atât de posac, lipsit de chef, încât nici măcar o fanfară să nu-ți poată întoarce colțurile gurii și să-ți trezească scântei de bine în suflet. Dar cu puțină voință, dacă ai oamenii dragi în jur și, să zicem, o mult așteptată fanfară, nu prea are cum să-ți mai ardă de trândăvit într-un colț obscur de pat și de numărat clipele până când “o să se întâmple ceva”.
Fanfara Transilvania nu-i numai un mit aflat din poveștile unor prieteni care-mi ziceau că vine o fanfară care a fost și anul trecut la ziua unui coleg de-al lor și că e atââât, dar atât de fain, încât abia așteaptă să se întoarcă și să le bucure înc-o noapte.
Transilvăneni și moldoveni, cu rădăcini țigănești – membrii fanfarei realizează un mix între nou și vechi, combinând mai multe culturi, reușind să depășească diferențele etnice și să formeze un “univers colorat și strălucitor, în care fiecare să-și găsească locul”.
Noi ne-am găsit locul, deși am fost bruiați de câteva ori de poliția, bruiată la rându-i de vecinii deranjați de cele mai vesele și încărcate de bună dispoziție “zgomote” pe care le-am auzit în ultima vreme.
Din bărulețul de lângă universitate, La Pas, unde m-am minunat la începutul serii să văd adunată atâta lume, în al cărui beci s-a ascuns apoi fanfara, să scape de amenzi, dar să nu ne scape de muzică și bucurie, fanfariștii au ajuns apoi, cu ceata de oameni dornici să continue petrecerea, cu chef în saxofon, la Habitat, unde-au dat de-o petrecere “zduți-zduți”, care s-a transformat în cel mai fain party la care-am fost, grație energiei fanfariștilor.