Camera 1306 [I am myself] se anunţa a fi un spectacol-instalaţie, ceva inedit, ceva cu dans contemporan, o reprezentaţie aparte într-un loc atipic, după cum se poate deduce, o cameră. Una de hotel, de data asta de Hotel Parc din Alba Iulia. Încep cu o scurtă concluzie, apoi mă afund într-o tetrapiloctomie. Trailerul spectacolului arată cel puţin de 10 ori mai bine decât ce mi-a fost dat să văd la ultimul etaj al hotelului albanez.
Camera 1306 este un spectacol maraton. Timp de 6 ore, în faţa a 6 oameni/oră, Cosmin Manolescu şi Catrinel Catană s-au jucat cu publicul, cu îndrăzneala şi mintea lui.
Cineva, ieşind de la spectacol: Excelent!!! În viaţa mea nu mai merg la spectacole contemporane!
Altcineva: E fain, depinde cum priveşti lucrurile şi de cât de deschis eşti!
Am intrat la a doua reprezentaţie (fiecare e diferită) şi i-am găsit pe cei doi stând jos, în colţul camerei, legaţi cu o panglica roşie de mâini şi picioare şi unul de altul. Ne-am aşezat în hol, să nu deranjăm, fără să ştim cum urmau să ne deranjeze ei.
De la “posibilă interacţiune cu publicul”, în ora respectivă, s-a ajuns la interacţiune uşor forţată, într-un sens cumva inedit, uneori iritant, alteori banal şi cam de nepriceput, dacă ne gândim că s-a vrut a fi o formă de artă. Artă experimentală, e drept, unde spectacolul se mulează după personalitatea şi dorinţa celor prezenţi de a ieşi de sub carapacea de simpli spectatori.
Ne-am plimbat după artişti prin apartament, să nu cumva să ne scape ceva, le-am pasat când telecomanda, când vreun alt obiect de care aveau nevoie, am fost puşi şi în ipostaza de dj (printre altele, muzica aleasă a fost excelentă), am ieşit cu ei pe balcon să privim oraşul (nu se vedea mare lucru din locul ales) şi-am împărţit o ţigară.
Povestea, dacă există vreuna, e cam aşa: cei doi reprezintă un cuplu sictirit şi intrat în rutină, dar legat totuşi. Fiecare membru al publicului poate reprezenta o tentaţie pentru cei doi, la un moment dat. Poate rutina îi îndeamnă la acte ce încearcă să transmită disperare, necugetare. Tipa cade în ceva depresie de unde apare cu tendinţe niţel schizofrenice, dar şi cu un echipament cam porno. În acest timp, jumătatea ei o ia pe acelaşi drum şi ne surprinde ieşind din baie cu o instalaţie în gură (fun fact: de aici să vină oare categorisirea de spectacol instalaţie?).
Dansul lor numai dans n-a fost, iar tăvăleala (cred că e cel mai potrivit cuvânt) artistului cu o tipă din public a fost un mic şoc deloc artistic în ochii celorlalţi şi i-a lăsat îndrăzneţei respective impresia de cvasi-viol. Interacţiunea nu s-a încheiat aici, dar poate sunt oameni curioşi de ce se întâmplă în 1306 şi prefer să trag un văl peste observaţiile mele.
Părerile post spectacol au fost mai mult decât împărţite. Am ales să le spun despărţite, pentru că, într-un fel, un scop important al reprezentaţiei, fie el ţintit sau nu, a fost atins: stârnirea discuţiilor în contradictoriu asupra “dansului nedans” din camera 1306. Nu ştiu alţi spectatori cum au dat din ei afară tot ce le-a produs spectacolul, grupul nostru de prieteni însă, s-a despicat pentru câteva ore, lovindu-se uşor cu cele mai neaşteptate argumente.
Acesta a fost pentru mine spectacolul-instalaţie şi mai ales, dansul contemporan al ideilor, căci din Camera 1306 a celor doi artişti am ieşit aproape goală (pe dinăuntru, bineînţeles), cu un vag sentiment de trădare a spectacolelor, fie ele şi contemporane, de care m-am bucurat până acum. Nu s-a schimbat nimic în mine, precum susţinea cu tărie o cunoştinţă extaziată ce-a văzut prima tură de “spectacol”.
Concluzia: I am myself! 🙂
foto 1: Irina Stelea
foto 2: Alexandra Radu
4 Comments