Era să explodez. Mai mult de curiozitate și mult mai puțin de ciudă. Bineînțeles, azi am luat iar trenul. De data asta, ca și ultima dată, tot spre Timișoara. Doar că acum am încercat o rută mai rapidă, pe drumul de Oradea.
Toate bune și frumoase, plin de adolescenți pe tren, fără vânzători iscusiți sau babe cu farmece cărora le put picioarele. Legat de picioare, locurile sunt ciudat plasate în rapid, am stat mai comprimată ca un arc de pix. Dar am stat, n-aveam încotro, plus că m-am bucurat de un drum mai scurt ca de-obicei pe ruta asta. În fiecare stație, liceenii se aruncau spre uși la fumat, dar se întorceau repede cu coada între picioare și țigara în pachet sau pe lângă șine, fiind respinși de trâmbițele gărilor.
Tanti de lângă mine murea de frig, tipu dubios din fața mea, cu trening adidas și papuci aurii, mă privea dubios când îmi simțea privirea periferică mai slabă. Eu citeam fericită din Flipped și-mi ascultam muzicile de drum, de data asta deloc emo.
Prin ceva stație, la un moment dat, să zicem că în Salonta, dar nu mai știu exact, trenul a staționat preț de câteva fumuri. Înainte să o ia la goană, omul din fața mea o ia rapid spre ieșire. Și nu-l mai văd. Normal, își lasă geamantanul uriaș în tren. Ochii mei au luat instant culoarea firelor ălora din care nu știi pe care să-l tai primul și am uitat automat să-i fac ochi mieroși gagiului de la câțiva metri distanță.
Am încercat să mă împac cu gândul că o fi geanta femeii de lângă mine, dar prea avea dimensiuni deloc reduse. Mă panichez, dau pe twitter, mă uit în stânga-dreapta, puștanii vorbeau despre bac și jucau cărți, restul erau ca într-un internet cafe cu laptop-urile pe genunchi. Mie nici de muzică nu-mi ardea și îmi suna și 9 crimes în căști. După ce am tăiat zeci de fire albastre, albe, roșii cu privirea ori prin minte, apare tipul. Calm. Ca pasărea lui Phoenix cu sandale aurii. La baie mi-am dat seama că nu a fost, acolo era coadă formată de cu totul alte păsări. Habar nu am pe unde s-a ascuns, dar am avut cea mai de ușurare răsuflare internă ever. Deh, de parcă n-aș fi știut că treptat, paranoia îmi devine nume de familie.
6 Comments