Îmi cam stă în obicei să scriu pe blog despre uameni și oameni, mai ales atunci când nu scriu despre marțieni, muzici, filme și altele din categoria spectacolului. Dar parcă tot aici i-aș încadra și pe cei mai entuziasmați dintre ei care îți dau coate înainte, dar te împing în direcția opusă când nici nu te aștepți. Sunt cei pe care îi abordezi cu drag și încântare, uneori, poate doar ca să îi faci altuia un bine, dar ei te tratează respingător și sec, ca să vezi apoi că răspunsul ar fi fost cu totul altfel.
Aliniați-vă, oameni buni, atât timp cât nu sunteți toți gemeni. Că lor le înțeleg dualitatea, una de cele mai multe ori murdară. Nu le-o accept și mă feresc de ea cât pot. Dar când văd tot mai multe fețe la atâtea specimene, am impresia că oamenii cară după ei câte o oglindă strâmbă. Oamenii ăia interesanți care aievea te așteaptă cu brațele încrucișate (mai nou la spate) ascund lăzi cu neserioase gânduri. Zici una și faci alta? Bun! Ești prea comod? Se înțelege, doar cu lenea în venă m-am născut și eu. Dar nu-mi place să apari după ce o dai la întoarsa fără chef ori să duci în spinare bagajul nesfârșit de paranoia.
Că ar fi așa numiții prieteni cu care abia așteptai să te întâlnești ori vechi cunoștințe de care pur și simplu ți-e dor, nu mai contează. Cert e că vor apărea numai când au ei nevoie. Nu de ajutor. Ci de o ieșire, o bere, o poveste sau de câteva ore în preajma unui om până nu demult destul de drag. Carapacea dispare, coconul se deschide, iar antenele se activează. Baftă la regăsiri, eu am să fiu o vreme tot aici, încă!
3 Comments