Vai, ce weekend am avut. Tocmai de-aia ajung să postez așa de târziu. A fost… ceva deosebit, bineînțeles. Am urcat iar peste 6000 de pași, de data asta cu mai multe suflete, ne-am pișcat pe parcurs, la Ana de la Citeră, care nu se lasă până nu-ți toarnă ceva pe gât.
Normal că între timp s-a înnoptat, iar cei 50 de m pietroși care trebuiau urcați, mi s-au părut km. Iar din cauza frontalei care mă îndruma, nu reușeam să văd nici stele, nici copaci. Dar am ajuns, într-un final, mi-a venit să-mi arunc sufletul înghețat pe sobă, dar m-am oprit surprinsă de vreo zece priviri foarte senine. Ei au ajuns mai repede acolo, pe zi, pe sec, pe lumină.
Iar a doua zi ne-am adunat cu toții, ne-am plimbat spre vârful munților, am descoperit ghiocei printre frunze, unele gunoaie, am mâncat pește la grătar și tocană gustoasă de iepuri la ceaun. Ne-am fotografiat în fel și chip, am ascultat cele mai faine folkăieli la marginea focului, am prins zăpadă, ploaie, ceață, soare, viziune spre urbea mică și păcătoasă, am băut de toate și ne-am ales și cu un rătăcit de care am fost anunțat fix din fundul Timișoarei.
A fost interesant, am dormit iar la cucurigu, n-am mai împărțit cu nimeni salteaua, cel puțin a doua noapte, am fost trezită de o drujbă în timp ce o visam pe Ada Milea care-mi cânta duios, m-am cocoțat cu greu într-un pat supra-etajat alături de încă trei oameni și am descoperit pe acolo ceva licori aurii.
Am primit bomboane de la un sărbătorit și ciocolată bună de casă de la altul, iar ziua am mâncat ceapă cu slănină și brânză pe iarba verde. Voicu și Lăbuș, câinii Anei, au stat cu noi trei zile și ne-au trădat la coborâre.
Ca să ajung safe și în timp util la Timișoara mea dragă, am coborât duminică dimineața, pe o ceață pe care am lăsat-o în urmă, prin noroaie, alături de zâna munților. Și aici închei, că tot am tras din greu de mine să scriu asta și am să mint tura asta și pun data de ieri. Vă pup!
Be First to Comment