Precum un întârziat și deloc așteptat cadou de la mulți ani, după câteva zile aburinde prin munți și după ce omul a dormit în cort cu ciocolata de casă ascunsă numai el știe pe unde, așa vine această postare. E, după cum am spus, un dar pentru un om frumos, un om pe care l-am cunoscut prin intermediul blogului și-anume: el mă citea des, precum scriam, adică rar. Și n-au fost puține dățile când m-a îndemnat să scriu, să mai scriu.
Acest poet al munților ce-și cară țuica în straiță când urcă liniștit și singur prin ploaie, ceață și peste bolovani, este unul din oamenii faini de acasă ce m-au făcut să mă îndrăgostesc de munți și cățăratul pe crestele lor. Și să iubesc mai mult scrisul, poezia și muzica folk. M-a îndemnat, fără să-și dea seama, să fiu un om mai bun. A încercat să mă îndrume să uit de mizeriile de pe unele bloguri (de fapt unul singur) ce mă atacau și înțepau mereu.
El a renunțat să citească răutăți. În schimb, a insistat cu poezia, iar penele îi curg din ce în ce mai lin. Are condei, fie că tastează păreri ori o arde în lirisme. El e cel care așteaptă. Poate o țigară ce se prăjește pe vreun butuc, poate un drum de munte sau de mare în septembrie, când se poate relaxa și el cu nevasta pe vreun mal, poate mai multă comunicare. E îndrăzneț și nu ezită să te dărâme dacă nu-i convine ceva, că berbecii cresc puțin mai greu, dar vreau să cred că frumos. Iar dacă nu-ți plac de nicio culoare berbecii, ferește-te de el, nu cred că l-ai suporta. Are putere de convingere și te vei mira de ce poate scoate din tine. Sau doar din sufletul lui. Unde e ceva loc, nu glumă. A reușit cu încă o mână de prieteni să scoată ceva frumos, ba chiar melodios, ceva cum e Plus Noi, balsam pentru urechile călătoare. A reușit și o face frecvent, să adune pe munți, oameni simpatici care știu aprecia un foc pe timp de ceață și un acoperiș subțire când plouă. Oameni care savurează o tocană de iepure pe timp de sărbătoare, dar și pâinea prățită ce-ți apare-n mână când nici nu te aștepți.
El e omul care a mai pășit peste un an. Cu curaj, cu putere, ochii deschiși și privirea îndreptată în toate părțile. Mai puțin în jos. Pentru că are ambiție, are de toate în bagaj și mai este loc destul. Are alături o zână a munților cu care poate face minuni. Și puterea de a scoate ce e mai bun din tine, dacă te lași și nu te strici ca o ceapă uitată lângă o doză de bere. Împinge prin cuvinte omida cu două picioare și o forțează să iasă din coconul ei mucegăit. Și îi spune ulițoarcă. Totodată, îi admiră curajul de a alerga și de a se opri din când în când la câteva povești cu ei. Pentru că nici ea, nici el, nici zâna, nu mai știu cum s-a ajuns aici. Pentru o bucată dintr-o prietenie și demonstrația că printre cei mai frumoși oameni întâlniți se numără și cei de acasă, cei de la doi pași, eu vreau să-i mulțumesc acestei ființe cu mintea creață. Și vreau să ne vedem și auzim curând prin munți sau la mine, la câmpie, unde presimt că vor face spectacol.
La mulți ani, Adi!
acesta este primul articol duminical din seria portretelor, poate te vei regăsi cândva aici, nu se știe când un divin, un impresar, un destin firav sau un urs panda vor umple rândurile acestei zile.
Be First to Comment