M-am născut într-o depresiune intramontană. În ciuda a ceea ce…
Tag: munte
revelion, refugiu, revenire
Daca as putea m-as cuibari intr-o coaja de nuca
si mi-as inveli trupul jilav cu nervurile unei frunze…
Si atunci nu mi-as mai dori decat
sa nu vina veveritele… (Refugiu – Alex Petrescu)
Finalul unui an ca 2011, căruia am încetat să-i mai atribui invective și începutul unui 2012 – care ne găsește curioși și parcă abia așteaptă să fie descoperit – aceste câteva zile m-au prins undeva deasupra norilor, deasupra orașelor pe care le-am numărat pe-nserate, e drept, destul de blurate, că ochii nu-mi văd “ca la carte”, sub stelele pe care tot atunci încercam să le dibuiesc, exact de pe prispa locului unde din când în când aș vrea să trăiesc.
*i-am ascultat iar live pe băieții de la Plus Noi, de data asta într-un cadru foarte organizat și-anume la Casa de Cultură a Sindicatelor din Alba Iulia, cu prilejul celei de-a 6a (cred) ediții a festivalului de folk ziua de mâine.
*n-am fost surprinsă să văd sala surprinsă ci mai degrabă nerăbdătoare, pentru că știam că așa va fi.
*am plâns și-am râs – ăsta e efectul Plus Noi pentru mine.
*și m-am foarte bucurat să-i văd răsplătiți așa cum merită.
*și-ar fi trebuit să știe toată sala că versurile alea ce i-au umezit și aproape toate celelalte din melodii îi aparțin unuia din membri.
…si daca toate-s doar pareri, ori viziuni si optiuni,
iar dar timpul e-un mister barfit in mii de notiuni,
de curge totul ca un rau si totul este relativ,
cum spun cu fala filosofii doar ca sa para mai concisi,
daca nimic nu-i la-ntamplare si toate au un rost al lor,
mai am si eu doar o parere, impartasita tuturor:
pentru ca Cerul Preainalt cu mari sperante ne umplu,
parerea mea-i ca-ntre pareri o certitudine esti tu…
*petrecerea a continuat apoi în ceva tavernă – oamenii ăștia-s obișnuiți să cânte mult, nu 30 de minute și alea 15.
*iar mai jos postez o scurtă cronicuță a recitalului scrisă pentru blogul Plus Noi.
După mai bine de trei ore de urcat alături de un fel de zână a munților ce m-a invitat la Săruni și m-a cadorisit cu o pereche de pantaloni și-o pelerină, împreună cu un elev de 15 ani (eh, ce dezorientată eram eu la vârsta aia, dar aș mai face încă de două ori liceul) care văzut-am că-i destul de spiritual și scrie bine și cu un fost student europenist cu prea multe porecle și proaspăt trezit dintr-o feciorească; deci alături de ei am urcat trei ore și am ajuns la… i-aș fi spus în momentul respectiv Meca, dar mai bine sună Săruni.
Adică aici. Da, acum, în miez de toamnă, pe ceață și ploaie. N-am prins strop de cer senin și nici fir de rază de soare. Pentru că-s ca vremea. N-am putut ajunge în vară, dar cum am prins câteva zile libere și oameni dispuși să stea după oasele mele molcome, am reușit. Și a meritat, în ciuda anotimpului parcă fără suflet. Sunt faine culorile toamnei văzute în timp ce încerci să tragi cât mai corect aer în piept. Și-s incredibile frunzele ce-și scurg pe fruntea ta stropii de apă. Iar când, în cel mai abrupt loc, îți întorci privirea în urmă, simți că nu ți-e tocmai bine, dar de insiști ai ocazia să vezi cum lași totul în urmă sub o pătură groasă de ceață. E ca și cum drumul pe care urci se scurge și orice loc prin care calci dispare odată ce-ți ridici talpa. Dacă încerci să vezi dincolo de metaforă și să te încarci, de aici pâna la muntele vindecă suflete nu mai e mult.