Am urcat iar la Săruni. De data asta cu dor, cu mai mult curaj, pe înserate și o energie neașteptată. Pofta de munte nu prea are cum să-ți treacă dacă te-a furat din prima clipă, dar de puterea de cățărare te mai îndoiești după pauze prea lungi.
În turele trecute eram mai speriată de cei “6875” de pași pe care locul de refugiu, liniștire și vise îi solicită. Și de dealul pietros dat naibii sau cum îl mai insultă cei care-l văd pentru prima dată. Trebuie să faci un drum de câteva ori până să-ți dai seama că din acei pași te hrănești spiritual. Trebuie să înduri, să înjuri, să tragi de tine, dar să nu uiți importanța fiecărei mișcări. Cu gândul la drum, cu drag de drum, capeți forțe nebănuite, care te fac s-ajungi primul în vârf, aproape-n miez de noapte, lângă copacul singuratic preferat și să urli fără teamă de câini sau alte vietăți.
La Săruni mergi pentru liniște și clipe cu tine, iar când e mai puțină lume, e cel mai bine. E prima dată când n-am prins prea multă agitație în oaza de relaxare ce se află la vreo 3 ore de a mea planetă.
Acolo mereu există o prima dată pentru ceva. De data asta, din nefericire, a fost și prima dată fără aparat de captat imagini. Iar cerul cernea norii pufoși și culorile toamnei timpurii îți umpleau privirea de uimire. Cineva spunea că trebuie să învăț să clipesc mai mult, în lipsă de dslr. E bine, totuși, că imaginile de pe munte îți rămân undeva mult mai departe și mai strânse decât pe retină.
Am să revin cândva pentru o vreme de purificare. Una îndelungată în locul ce te spală de praful orașului tulburat. Săruni e locul de unde se lansează ozeneul. M-aș muta chiar acum în locul de unde te întorci fără nici o grijă.
Be First to Comment