Treci când te uiţi cum trec norii, chiar dacă stai.…
Tag: vise
Lumea se zguduie puternic, se rupe şi se năruie, apoi, preţ de o clipă, dispare. Totul se transformă într-o pulbere pură, care se risipeşte în toate direcţiile. Apoi lumea se reclădeşte. O nouă substanţă ne îmbracă. Totul se petrece cât ai clipi din ochi. Haruki Murakami
Did you lose your mind all at once, or was it a slow, gradual process?
Cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă într-un costum de cavaler, cu o sabie în mână, fugărit de un cal roşu înflăcărat? Uitat de lume, dar mai ales de mintea ta. Cu o tragedie în spate care-ţi vine în minte în cele mai bune clipe şi puţine, de altfel. O soţie frumoasă împuşcată în faţa ochilor. Şi tu, un nebun încrezător în piticii mici şi graşi ce te îndrumă spre Sfântul Graal. Unde mai pui că persoana aleasă să te ajute trebuie întâi salvată şi lipită apoi de sufletul tău de nebun cu speranţe. Pentru asta, e musai să fii Robin Williams.
Pe scurt: Jack (Jeff Bridges) e om de radio, unul destul de băgat în seamă din moment ce un psihopat care îi înţelege exagerat metaforele ascuţite îşi ia puşca, merge direct în barul unde „se intră greu”, trage de câteva ori (aici e ţintită şi soţia ţicnitului nostru), apoi se sinucide. Epic. Jack, omul de radio, pe lângă mândrie şi aroganţă, mai cară după el şi o doză de conştiinţă. Renunţă aşadar la planurile lui şi la radio şi-l găsim peste vreo trei ani în braţele unei proprietare de magazin de închiriat video-uri, sub replica: Suicidal paranoiacs’ll say anything to get laid. Toate ca toate, până când, într-o seară îşi ia sticla de Jack şi porneşte de nebun pe străzi. Dacă spun şi de faza cu Pinocchio mă cam lungesc, aşa că trec peste. Aventurat şi mucifiat, în timp ce se pregătea să se sinucidă, este intrerupt de nişte tineri care vor să-i dea foc, dar ta-dam, apare Parry (Robin Williams), îl salvează şi de aici începe totul. Jack află de tragedia salvatorului său şi, cu musca pe căciulă fiind, încearcă să-l ajute cumva, crezând că aşa îşi curăţă şi conştiinţa. Şi pentru ce urmează n-am să las decât nişte cuvinte cheie: poveste, vise, cabaret, găluşte, filme gratis, sinucidere eşuată, întâlnire, Lydia, Sfantul Graal, nebunie, nebunie, nebunie. Sau… Terry Gilliam.
Am vizionat de curând The Imaginarium of Doctor Parnassus, unul dintre cele mai faine filme văzute în ultima vreme. Nu o cronică vreau să-i fac, puteţi citi aici dacă vă interesează, ci pornind de la ideea imaginariului – şi anume lumea de după trecerea prin oglinda schimbătoare – am să încerc să transpun în cuvinte cum cred că ar fi arătat lumea mea imaginară, odată trecută prin acel filtru al Doctorului Parnassus. Căci pentru mine, acele bucăţi au fost cele mai plăcute părţi ale filmului.
Nah, my imaginarium ar fi cam aşa:
- imaginariul meu nu e nicidecum poarta spre o lume mai bună, e doar o altă lume, una bună pentru mine – scuzaţi-mi egoismul – şi pentru cei ce o înţeleg şi o acceptă;
- în imaginariul meu e prea puţină toleranţă, de fapt toleranţa este piatra spre care eu mă îndrept, dar de cele mai multe ori mă abat din drum, o piatră ce se transformă în nisip şi-mi curge uşor printre degete, căci mereu se găseşte câte un Mr. Nick care să mă facă să renunţ la fărâma de toleranţă proaspăt ivită;
- în imaginariul meu, o mână de oameni responsabili au pus bazele unei publicaţii cum nu există, doar se află în imaginaţie: o publicaţie care rezistă şi-n print, dar are şi ediţie online, iar “oamenii mei” ştiu deja cu ce se mănâncă jurnalismul online; ba mai mult, există şi-un departament ce încurajează jurnalismul cetăţenesc;
- aici, Mr. Nick ronţăie seminţe şi bea bere, îndemnându-mă în fiecare clipă să lenevesc alături de el, dar nu, în imaginariu, chiar dacă nu pot ajunge la piatra toleranţei, îi spun NU lenei; se întâmplă lucruri măreţe doar la un pas de mine, în imaginaţie;
- în mintea mea visătoare fotografiile mele sunt într-adevăr apreciate, dar am şi scule cu care să le realizez, iar fotografii cu-adevărat pricepuţi nu mai sunt cei mai aroganţi oameni pe care i-am întâlnit;
- deci da, imaginariul meu este o lume a imaginilor: sute de fotografii multicolore, alb-negre şi sepia, înfăşurate în pânze infinite îmi ţin loc de curcubeu după ploaia literelor şi literele… of, trebuie să spun că nu mă dezamăgesc nicicând pentru că-n imaginaţie scriu chiar bine;
- sunt şi-n cele mai frumoase reverii un berbec întors pe dos atunci când mi se pune pata, iar cel pe care-l intruchipează Tom Waits în film abia aşteaptă aceste mici scăpări care se pot transforma în adevărate… fenomene naturale;
- în imaginariu ştiu să-mi apreciez prietenii şi să iubesc cu toată inima, lucru ce nu e greu de realizat nici în realitate, diferenţa e că-n lumea creată de mine e firesc să nu existe dezamăgire şi oameni cu mult prea multe feţe;
- în imaginariul meu nu există gripă porcină, aviară, acvatică, dar poţi da fără prea multă greutate de egoism, neînţelegere, nervi, slăbiciuni, nerăbdare; cel puţin ştiu că în imaginaţia mea gândesc de câteva ori înainte de a face/spune ceva;
- în acest vis prelungit de-a lungul unor marcatori, părinţii mei sunt sănătoşi şi fără griji, iar persoanele pe care le-am pierdut definitiv sunt şi ele aici; în imaginariu cumnata mea va avea un băieţel (în realitate, contează doar să fie sănătos);
- în imaginaţia mea există duşuri în autobuz şi examene de admitere drastice la puţinele facultăţi care rămân, iar la facultăţile de jurnalism predau jurnalişti… de fapt, nici nu ştiu dacă o să admit existenţa unor şcoli de jurnalism în visul meu;
- pereţii casei mele imaginare vor arăta precum nişte foi vechi de ziar, iar un blitz îmi va ţine loc de bec, cea mai răspândită culoare va fi verdele;
- în imaginariu voi găsi un Zorba pe care-l voi pune să predea lecţii de viaţă tuturor celor care ar pătrunde măcar cu gândul în această poveste;
- pentru soundtrack-ul imaginariului cred că va trebui să semnez un contract cu acelaşi magnific Tom Waits;
- şi ca să închei în acelaşi ton patetic de visare, în imaginariul meu timpul va fi o jucărie controlabilă…