Când vrei să te auzi pe tine

Sunt unele momente în care, deși ți-s dragi cei din jur, poveștile lor, aventurile lor, simți nevoia să nu mai auzi altceva decât ceea ce ești tu în stare să-ți spui. Să fii egoist și să nu mai asculți nicio întâmplare, să nu mai stai ca un stâlp în fața lucrurilor ce se petrec fără voia ta, ca o carte goală pe care se aștern rânduri adunate de mâini și minți străine. Să fii tu cu gândurile tale, să pui pe pauză tot ce vine din alte părți, să te bucuri de liniște, să nu-ți auzi decât gândurile, fără zgomotele de fond venite din partea celorlalți care uită că “borcanul” în care-și aruncă poveștile, are și el un suflet, are povești, dar în fața lor ajunge să aibă doar tăcere. Tocmai de aceea, uneori borcanul se sparge și ca să se reîntregească nu trebuie să audă decât clinchetul cioburilor, al părților sale bune care vor să se unească, de data asta într-un borcan încărcat de vise. Ca să fie cu noroc! Oricum, momentele astea sunt scurte și rare și așa trebuie să fie, altfel, la prea mare distanță de semne de viață din afară, poți cădea din tine.