Pe Andu sau soldatul lui Makine l-am întâlnit în diverse…
Category: fotografice
Ziua muzicală de ieri de la Ursus Evolution a fost destul de încărcată. Când am ajuns în piață, o mână de oameni aplaudau ultimele acorduri ale trupei Mentally Safe, după care a urmat Travka, care nu puteau începe altfel, decât cu “Într-un fel”, iar apoi au întrebat publicul, care devenea încet-încet mulțime, în pofida căldurii și umbrei lipsă, dacă “e cineva în orașul acesta”.
Bineînțeles că era cineva, iar băieții de la Travka știu prea bine asta, de vreme ce Clujul este în topul orașelor pe unde cântă. În ultima perioadă au fost mai mult decât prezenți în orașul de pe Someș, iar pentru mine a fost un fel de semi-priemieră să-i văd pe o scenă atât de mare, cântând în aer liber. Solistul l-a salutat pe Matei Corvin și-a mulțumit pentru invitație, completând că “la câtă bere am băut, era și cazul”.
Fanii Travka nu-s greu de observat. Până și George a remarcat că avem “fețe de cunoscători”. “Și sunteți mulți”, a mai spus el, după care a început să facă, din tumult de energie, diverse “acrobații” pe scenă, încercând parcă, din unghiul de unde-l vedeam eu, să atingă luna care răsărea încet, în timp ce ne cântau noua lor piesă, “Soare Răsare” (nr. 1 în topul Radio Guerrilla).
revelion, refugiu, revenire
Daca as putea m-as cuibari intr-o coaja de nuca
si mi-as inveli trupul jilav cu nervurile unei frunze…
Si atunci nu mi-as mai dori decat
sa nu vina veveritele… (Refugiu – Alex Petrescu)
Finalul unui an ca 2011, căruia am încetat să-i mai atribui invective și începutul unui 2012 – care ne găsește curioși și parcă abia așteaptă să fie descoperit – aceste câteva zile m-au prins undeva deasupra norilor, deasupra orașelor pe care le-am numărat pe-nserate, e drept, destul de blurate, că ochii nu-mi văd “ca la carte”, sub stelele pe care tot atunci încercam să le dibuiesc, exact de pe prispa locului unde din când în când aș vrea să trăiesc.
Lumea se zguduie puternic, se rupe şi se năruie, apoi, preţ de o clipă, dispare. Totul se transformă într-o pulbere pură, care se risipeşte în toate direcţiile. Apoi lumea se reclădeşte. O nouă substanţă ne îmbracă. Totul se petrece cât ai clipi din ochi. Haruki Murakami
azi am fotografiat numai copaci…
Ca să nu mă uit, cei din jur îmi dau din când în când teme de casă. Ca să nu uit, e nevoie, bineînțeles, să mi se reamintească. Pentru că da, uit, mă ocup și cu asta, mai ales cu asta. Uneori e destul de greu. Cândva luam lecitină, dar uitam s-o iau. Altădată uitam de mine prin librării sau alte locuri cu lucruri dragi ochiului. Într-o tomnatică vineri din noiembrie, am uitat de griji prinsă cu degetele polare de Canon, m-am îndreptat către cea mai apropiată bucată de natură. Pentru copaci, pentru frunze, pentru aspirații, pentru reîmprospătarea unei memorii tot mai stângace, pentru ochiul ce caută lumină, dar se lovește de crengi. Le încadrează cum își amintește, construiește cu ele ceva lăcaș, un cocon din lemn poate. Și dintre ele, cu priviri timide, încearcă să-și îndrepte iar obiectivul către oameni. Să nu-i uite.