Pe Andu sau soldatul lui Makine l-am întâlnit în diverse cafenele și ceainării din Cluj. Ca o gură de aer proaspăt, apărea pe la fiecare masă, cu un zâmbet surprinzător de senin, saluta vesel și îndemna oamenii să arunce o privire peste felicitările și fotografiile lui. Apoi dispărea, le dădea timp de gândire și revenea curios după ceva timp. Se bucura sincer la fiecare apreciere, căci n-aveai cum să nu-i remarci talentul și naturalețea.
Desigur, sunt mulți tineri talentați, mai mult sau mai puțin necunoscuți, însă ce mi-a plăcut la Andu a fost faptul că are inițiativă, că se arată, c-a muncit să-și prezinte fotografiile și să le transforme în felicitări, că nu le-a lăsat pur și simplu agățate de un blog. Andu s-a apropiat de necunoscuți îndemnându-i surâzător să facă mici daruri celor apropiați, amintindu-le de puterea unui gest mărunt. Andu a încercat să resusciteze clasica felicitare în vremuri tot mai virtuale.
Mai multe am aflat despre el prin intermediul blogului său, unde am putut să-i observ atât fotografiile, cât și poeziile și postările. Acum l-am regăsit printre “flori” în noua ceainărie Flowers, unde nu mai vinde felicitări, dar te întâmpină cu diverse elixire revigorante la început de zi. Nu m-am putut abține să nu mă așez la o poveste cu el.
*
Cine este Andu Boariu?
Andu (Alexandru-Ion) Boariu este un tânăr absolvent de Jurnalism și Cinematografie (ambele în cadrul UBB), originar din Mediaș, pentru care orașul în care purtăm acest dialog reprezintă al doilea „acasă”.
De ce „soldatul lui Makine”?
Pseudonimul provine de la un personaj – mai multe, de fapt – pe care l(e)-am descoperit în „Recviem pentru Est”-ul lui Andrei Makine: un soldat care își dă viața și devine punte peste sârma ghimpată pentru camarazii lui, în încercarea de eliberare a unui lagăr nazist; apoi, un soldat prizonier de război, numai piele și os, care se îndreaptă – cu lacrimi de bucurie în ochi, tremurând tot, abia reușind să pășească, ținând în mâini o farfurie în care a adunat, de-a lungul ultimelor luni de zile, picătură cu picătură, apa prelinsă pe o conductă – către cel de-al treilea soldat, „eliberatorul”, Makine însuși amintindu-și de cel dintâi, cel mort transformat în punte pentru el, cel în direcția căruia parcă plutește farfuria cu apă dusă de-al doilea la sfârșitul luptei. Toate aceste personaje nu au cum să reprezinte vreunul din multele zero-uri, nu au cum să fie incluse în vreo ecuație, în vreun calcul, în vreo statistică aparținând „mai-marilor” zilei. Acești soldați reușesc să trăiască dincolo de limita propriului prezent tocmai prin demersul memorialistic al autorului, al celui care obligă cititorii să nu uite, să țină cont de existența – trecută, prezentă, viitoare, reală ori imaginară – acestor oameni, nu zero-uri; căci niciodată nu știi când, cum un cititor se poate transforma în personaj. De aici, pseudonimul „soldatul lui Makine”.
Pentru că am observat pe blogul tău tot felul de citate de acest autor şi ştiu că ai început să scrii un fel de “roman” în care tot aminteşti de el, de unde și de ce atât de puternică pasiunea ta pentru Elias Canetti?
Elias Canetti nu este un scriitor de care să te îndrăgostești „din auzite”; trebuie să-l simți, trebuie să-l citești ca să înțelegi atracția pe care o produce și esențele pe care le-a lăsat posterității. Jurnalele sale sunt fundamentale în înțelegerea aprofundată atât a trecutului, cât și a prezentului – pentru cei care știu să citească nu doar printre rânduri, ci și printre decade. Opera la care a lucrat cel mai mult timp (peste 30 de ani!), „Masele și puterea”, ar trebui să fie citită de către orice politician, de către orice revoltat care iese la proteste în stradă (exact, și de către unii, și de către ceilalți!). Singurul său roman, „Orbirea”, este excepțional, la fel ca întreaga sa operă literară, adânc marcată de experiențele adunate înainte, în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu numele său, Elias Canetti a câștigat premiul Nobel pentru Literatură în 1981 – a se subînțelege o invitație la lectură.
Povestește-mi despre experiența cu felicitările și fotografiile.
Hm… e destul de greu să rezum în câteva rânduri experiența în cauză… aceasta, poate și pentru că am amestecat mai multe idei și inițiative în demersul respectiv. Acum un an și ceva, la un moment dat, mă aflam într-o situație financiară mai rea decât lasă a se înțelege expresia „lefter Popescu” – acumulasem niște datorii și nu mai știam pe unde să-mi scot cămașa. Mi-am amintit că fratele meu, în timpul studenției sale la UAD, a făcut niște felicitări foarte frumoase cu ocazia zilei de 8 Martie; apoi m-am gândit că poate voi reuși să am succes cu niște felicitări cu imagini (arta fotografică fiind o altă pasiune a mea – moștenită de la tatăl meu). Așa am ajuns să imprim felicitări cu fotografii făcute de mine. Majoritatea celor care au acceptat să arunce o privire peste ele le-au apreciat, însă trebuie să spun un lucru trist în privința societății noastre per ansamblu, anume că suntem în general mult prea ocupați cu propriile probleme, vise, gânduri și stări pentru a acorda o minimă atenție celorlalți, celor în mijlocul cărora ne ducem viața. Prin respectivele felicitări am încercat nu să mă îmbogățesc, ci să încetățenesc un obicei cât se poate de frumos: acela de a oferi oricând cuiva – altcuiva decât ție însuți/ însăți – un cadou, o minimă apreciere față de existența lui, fără pretextul vreunei aniversări ori sărbători – căci cu toții știm să facem cadouri atunci când „trebuie”, atunci când „se cuvine”, dar, întreb eu, numai cu anumite ocazii merită celălalt, ceilalți apreciat/ apreciați? Consider că suntem mult prea nu-știu-cum ca să realizăm faptul că omul de lângă noi – oricare ar fi el – e mult mai valoros decât banii care ne zornăie-n buzunar, mult mai valoros decât visele noastre pline de orgoliu și de sine. Din zece oameni, unul, maximum doi erau dispuși să-și petreacă cinci minute din viață frunzărind niște fotografii făcute de un necunoscut. Îi las pe alții să tragă concluziile, dacă respectivele concluzii merită să fie trase.
Îți plac filmele poloneze, am înțeles că ești implicat în proiectele Centrului de Limbă și Cultură Poloneză din Cluj-Napoca. Cum decurge activitatea ta acolo?
Până să ajung la „cum decurge”, mă simt dator să răspund la „cum a început” activitatea mea acolo. Pasiunea pentru cinematograful polonez s-a născut cu câțiva ani în urmă, după vizionarea unor filme semnate de Andrzej Wajda și Krzysztof Kieślowski. În 2007 (cu un an înainte să fiu acceptat în cadrul Facultății de Teatru și Televiziune), „Katyn”-ul lui Wajda m-a dat peste cap, m-a bulversat, m-a făcut să plâng de nervi – de ce, las cititorii să descopere singuri, vizionând opera cinematografică pomenită. În special acest film m-a făcut, cred, să calc în 2009 pragul Centrului de Limbă și Cultură Poloneză, unde timp de doi ani am urmat cursurile de limbă – gratuite, apropos, pentru cei interesați. La mai puțin de un an de la începutul acestora, prin intermediul Centrului, am vizitat pentru prima dată în viața mea Polonia – îi îndemn pe toți românii să o viziteze. Cunoscându-mi pasiunea, coordonatoarea Centrului, Małgorzata Tomaszkiewicz, mi-a propus, în vara lui 2010, să mă ocup de vizionarea unor filme aparținând cinematografiei poloneze. Așa am ajuns să mă ocup de Serile de film polonez, proiect conceput de Małgorzata și inițiat, în octombrie 2010, sub coordonarea mea. Alături de multe alte proiecte, Serile de film polonez au ca scop principal promovarea limbii și culturii poloneze, iar detaliul care ar trebui să le sară multora în ochi – totul gratis. Activitatea mea în cadrul Centrului se rezumă, în mare, la selectarea filmelor, crearea afișului și promovarea evenimentului în mediul online; un scurt rezumat este de asemenea pregătit de fiecare dată – doresc să-i mulțumesc pe această cale Ioanei Diaconu-Mureșan (lector de limbă polonă) pentru efortul depus în mod constant.
În încheierea acestui răspuns, doresc să le amintesc tuturor că sunt invitați în luna decembrie, în cadrul Centrului de Limbă și Cultură Poloneză, la o vizionare specială: maraton de animații poloneze, însumând zece autori și doisprezece opere de scurtmetraj alese, vorba aceea, pe sprânceană.
material publicat în Revista Bulevard
Be First to Comment