Temă de casă – ca să nu uit

azi am fotografiat numai copaci…

Ca să nu mă uit, cei din jur îmi dau din când în când teme de casă. Ca să nu uit, e nevoie, bineînțeles, să mi se reamintească. Pentru că da, uit, mă ocup și cu asta, mai ales cu asta. Uneori e destul de greu. Cândva luam lecitină, dar uitam s-o iau. Altădată uitam de mine prin librării sau alte locuri cu lucruri dragi ochiului. Într-o tomnatică vineri din noiembrie, am uitat de griji prinsă cu degetele polare de Canon, m-am îndreptat către cea mai apropiată bucată de natură. Pentru copaci, pentru frunze, pentru aspirații, pentru reîmprospătarea unei memorii tot mai stângace, pentru ochiul ce caută lumină, dar se lovește de crengi. Le încadrează cum își amintește, construiește cu ele ceva lăcaș, un cocon din lemn poate. Și dintre ele, cu priviri timide, încearcă să-și îndrepte iar obiectivul către oameni. Să nu-i uite.

Developare, de Marin Sorescu

Azi am fotografiat numai copaci,
Zece, o suta, o mie.
Ii voi developa la noapte,
cand sufletul va fi o camera obscura.
Apoi ii voi clasa:
Dupa frunze, dupa cercuri,
Dupa umbra lor.
O, ce usor
Copacii intra unul intr-altul!
Iata, nu mi-a mai ramas decat unul.
Pe-acesta il voi fotografia din nou
Si voi observa cu spaima
Ca seamana cu mine.
Ieri am fotografiat numai pietre.
Si piatra de la sfarsit
Semana cu mine.
Alaltaieri – scaune –
Si cel care-a ramas
Semana cu mine.

Toate lucrurile seamana ingrozitor
Cu mine…

Mi-e frica.