Lumea se zguduie puternic, se rupe şi se năruie, apoi, preţ de o clipă, dispare. Totul se transformă într-o pulbere pură, care se risipeşte în toate direcţiile. Apoi lumea se reclădeşte. O nouă substanţă ne îmbracă. Totul se petrece cât ai clipi din ochi. Haruki Murakami
azi am fotografiat numai copaci…
Ca să nu mă uit, cei din jur îmi dau din când în când teme de casă. Ca să nu uit, e nevoie, bineînțeles, să mi se reamintească. Pentru că da, uit, mă ocup și cu asta, mai ales cu asta. Uneori e destul de greu. Cândva luam lecitină, dar uitam s-o iau. Altădată uitam de mine prin librării sau alte locuri cu lucruri dragi ochiului. Într-o tomnatică vineri din noiembrie, am uitat de griji prinsă cu degetele polare de Canon, m-am îndreptat către cea mai apropiată bucată de natură. Pentru copaci, pentru frunze, pentru aspirații, pentru reîmprospătarea unei memorii tot mai stângace, pentru ochiul ce caută lumină, dar se lovește de crengi. Le încadrează cum își amintește, construiește cu ele ceva lăcaș, un cocon din lemn poate. Și dintre ele, cu priviri timide, încearcă să-și îndrepte iar obiectivul către oameni. Să nu-i uite.