Dinspre gară, pe strada Şerpuită, îţi poţi şerpui uşor drumul înspre strada Moara de Scoarţă. Ajuns aici, ţi se deschide în faţă strada întrebărilor. Nu e nicio moară. Nu mai e nici scoarţă. Poate doar cea de pe unele case care au rămas nerenovate. Doar de pe acelea se desprind vechi scoarţe de tencuială. Nu poţi să nu te întrebi precum o face Dumitru Chioaru în poezia sa „de unde-şi trage numele/ strada Moara de Scoarţă şerpuind/ aproape de apa Cibinului”. Cândva, Cibinul era plin de peşti, însă industrializarea şi fabricile din amonte au distrus totul. În trecut zona aceasta era una industrială. De la fabrică de brânzeturi, de încălţăminte, glucoză, săpun şi până la locuri pentru caii care urmau să fie duşi la abator, găseai de toate. Între timp, toată mica industrie a dispărut. Magazinul alimentar din capătul străzii a devenit restaurant de fiţe, iar de-a lungul ei abia dacă mai mişcă ceva. Un magazin de imprimat tricouri, altul de copiat acte, unul ecologic ce se ocupă cu deşeurile industriale, un magazin alimentar minuscul pe care îl găsesc închis, agenţii imobiliare şi cam atât.
De la gară la Cibin
Străbaţi Moara de Scoarţă în mai puţin de zece minute dacă te grăbeşti. Altfel, ai tot timpul să te plimbi şi să te gândeşti la numele străzii, să te întrebi de pustietatea locului în care foarte rar te împiedici de o persoană şi să te miri de mulţimea de maşini care animează zgomotos atmosfera. Întind puţin ochii peste un gard mai scund fără să dau atenţie avertizării de pe poarta de alături „CÎINE RĂU!”. Un dulău cât mine îşi face apariţia şi mai că se loveşte cu dinţii de gard încercând să mă alunge. Reuşeşte, scorţos câine. În capătul celălalt al străzii, Cibinul se întinde leneş şi murdar. Ierburile şi sălciile şi-au intrat în stăpânire, abia dacă mai lasă loc privirii să se oglindească în râu, iar acesta e tot mai subţire pe zi ce trece.