Dinspre gară, pe strada Şerpuită, îţi poţi şerpui uşor drumul înspre strada Moara de Scoarţă. Ajuns aici, ţi se deschide în faţă strada întrebărilor. Nu e nicio moară. Nu mai e nici scoarţă. Poate doar cea de pe unele case care au rămas nerenovate. Doar de pe acelea se desprind vechi scoarţe de tencuială. Nu poţi să nu te întrebi precum o face Dumitru Chioaru în poezia sa „de unde-şi trage numele/ strada Moara de Scoarţă şerpuind/ aproape de apa Cibinului”. Cândva, Cibinul era plin de peşti, însă industrializarea şi fabricile din amonte au distrus totul. În trecut zona aceasta era una industrială. De la fabrică de brânzeturi, de încălţăminte, glucoză, săpun şi până la locuri pentru caii care urmau să fie duşi la abator, găseai de toate. Între timp, toată mica industrie a dispărut. Magazinul alimentar din capătul străzii a devenit restaurant de fiţe, iar de-a lungul ei abia dacă mai mişcă ceva. Un magazin de imprimat tricouri, altul de copiat acte, unul ecologic ce se ocupă cu deşeurile industriale, un magazin alimentar minuscul pe care îl găsesc închis, agenţii imobiliare şi cam atât.
De la gară la Cibin
Străbaţi Moara de Scoarţă în mai puţin de zece minute dacă te grăbeşti. Altfel, ai tot timpul să te plimbi şi să te gândeşti la numele străzii, să te întrebi de pustietatea locului în care foarte rar te împiedici de o persoană şi să te miri de mulţimea de maşini care animează zgomotos atmosfera. Întind puţin ochii peste un gard mai scund fără să dau atenţie avertizării de pe poarta de alături „CÎINE RĂU!”. Un dulău cât mine îşi face apariţia şi mai că se loveşte cu dinţii de gard încercând să mă alunge. Reuşeşte, scorţos câine. În capătul celălalt al străzii, Cibinul se întinde leneş şi murdar. Ierburile şi sălciile şi-au intrat în stăpânire, abia dacă mai lasă loc privirii să se oglindească în râu, iar acesta e tot mai subţire pe zi ce trece.
De unde-şi are strada numele?
În dimineaţa ceţoasă de octombrie/ întreb de unde-şi trage numele/ strada Moara de Scoarţă şerpuind/ aproape de apa Cibinului/ un bătrân stând în poartă ridică din umeri/ şi-mi spune râzând că răspunsul/ e-n cartea purtată de mine sub braţ/ în timp ce frunze galbene cad din copaci/ şi mi se-mprăştie la picioare/ ca o carte rău legată unde/ mi-aş putea citi destinul. Astfel îşi continuă Chioaru lirica nedumerire a străzii.
Strada Moara de Scoarţă a avut mereu aceeaşi denumire. Înţelesurile date numelui au fost, însă, mereu altele. Unele persoane din această zonă sunt convinşi că aici a fost cândva o moară. „O moară de scoarţă?”, întreb mirată şi mi se aruncă un afirmativ grăbit. Maria Băcilă, deşi nu locuieşte de foarte mult timp pe strada minune, îşi aminteşte din auzite de o fabrică de vopsea din zona gării, dar nicidecum de o moară. „Acolo la fabrică duceau mulţi scoarţă de arin, care se foloseşte în fabricarea vopselei”, mi-a spus ea.
Cei mai tineri par să nu ştie nimic despre strada pe care locuiesc şi nici nu le-a stârnit vreun interes numele străzii sau trecutul ei. Andreea Pântece, o blonduţă simpatică de 19 ani, mă surprinde bătându-i la poartă. Stă la numărul 39 unde se află şi magazinul alimentar. „Ah, strada asta a fost mereu una dintre cele mai urâte, locuiesc aici de zece ani şi mi se pare că nu s-a schimbat cu nimic de atunci. Bătrânii de prin zonă, de pe Călan, trebuie să ştie mai multe. Eu îmi amintesc din copilărie cum ne jucam acolo, la bărăci, ne adunam toţi şi stăteam acolo până seara”, mi-a povestit Andreea, arătându-mi fostul ei loc de joacă unde acum până şi parcatul e interzis.
De pe Moara de Scoarţă pe Călan
Îndrumată de Andreea, mă îndrept cu paşi curioşi de pe Moara de Scoarţă, pe strada Călan. O stradă scurtă care-şi vede capătul lângă linia ferată, neasfaltată, cu maşini care sufocă drumul şi case care stau să se dărâme. Străzile precum Călan sunt neschimbate de aproape o sută de ani, iar majoritatea caselor de aici au fost construite de veteranii celui de-al doilea Război Mondial, oameni care s-au stins între timp.
Mă opresc la casa cu numărul 39 din nou, la nici zece paşi de calea ferată. Nici nu e nevoie să insist, că poarta se deschide scârţâind uşor, iar de după ea apare o bunicuţă întrebătoare. Într-o rochie lila, cu un halat alb cu buline peste, papuci albaştri de casă, un batic pe care şi-l tot leagă, ochelari foarte mari şi cu părul albit de vreme, mă priveşte intrigată, sprijinindu-se într-o bâtă. În acelaşi timp pare curioasă şi doritoare să stea de vorbă cu cineva. „Moara de Scoarţă a fost mereu o stradă frumoasă, să ştii! Pentru că prin 60-65 când era Grecu deputat, el a locuit aici şi s-a îngrijit foarte mult de stradă, a asfaltat-o. Aici la noi în schimb, vezi şi tu cum e, dintotdeauna a fost aşa”, îmi spune ea încet.
Maria Bodi are 65 de ani şi e pensionară. Locuieşte aici din 53 cu mici întreruperi, aceasta fiind casa părinţilor ei. De Moara de Scoarţă, deşi e la doi paşi, nu o leagă foarte multe. Îşi aminteşte că avea o prietenă pe care o vizita duminica. „Pe vremea aia nu erau atâtea maşini. Azi sunt mai multe maşini decât oameni. Iar fetele din ziua de azi… Eu la 16 ani stăteam pe scăunel în faţa porţii şi le spuneam poveşti copiilor de pe stradă, la 16 ani”, îşi aminteşte cu nostalgie doamna Maria.
Moara de Scoarţă – prilej de-a măcina poveşti
Poate nu ştie să îmi dea prea multe detalii despre strada cu pricina, însă, treptat, Moara de Scoarţă devine un pretext sub care povestea ei începe să mi se deruleze sub chip. Maria Bodi locuieşte împreună cu soţul ei şi cu Cristi, unul dintre fii săi. „Am patru copii, cel mai mare, Nicu, are 45 de ani, iar eu vreau să mai fiu tânără”, oftează doamna Maria. Pe lângă Nicu şi Cristi, îi mai are pe Florin, de 40 de ani şi pe Iuliana, de 36, singura ei fată, care e plecată în Spania cu familia. „Anul trecut am fost în Spania la ea. Cu avionul, că n-aş fi rezistat să merg cu autocarul. Am stat câteva luni, am avut grijă de nepoţel ca să nu mai plătească bonă. Nu e prima dată când merg cu avionul, am mai fost de câteva ori la Bucureşti în 78, aveam probleme cu rinichii. Aici la Sibiu nu aveam cum să mă tratez, n-am mai rezistat, am luat avionul şi am plecat la Bucureşti”, îmi spune ea şi parcă-i văd proaspăt mijită o lacrimă în colţul ochiului. Când vine vorba de spitale şi de boli, domna Maria are din nefericire, foarte multe de spus. „Am stat trei săptămâni internată la Bucureşti, dar am avut parte de un tratament ca la carte, doctoriţa Covaliu chiar se îngrijea de pacienţi. Îmi amintesc că în ziua când se împlinea un an de la cutremur, toate pacientele au plecat acasă, că se zicea că la un an va fi iar cutremur. Am rămas singură în salon. Din când în când mai venea să mă viziteze sora soţului meu”.
„Eu nu mă mărit!”
Sătulă parcă să-şi înşire poveştile dureroase din spitale, începe să-mi spună cu un zâmbet ştrengar răsărit în colţul gurii, cum l-a cunoscut pe primul ei soţ. ”Nu-l cunoşteam pe cel cu care urma să mă mărit. Aveam 18 ani, mama a vorbit cu un om în vârstă, i-a spus de mine, iar peste o săptămână acesta a venit cu un băiat la noi. Eu nu eram acasă. Au venit şi peste două săptămâni, eu eram iarăşi plecată, însă au început să facă pregătirile pentu nuntă fără mine”, mi-a zis ea zâmbind.
Căzută parcă în „Groapa” lui Eugen Barbu, aştept interesanta continuare a poveştii. „Plângeam mai mereu, la masă îmi curgeau lacrimile în farfurie. I-am spus tatălui meu că nu mă mărit, dar după răspunsul lui «Dacă nu te măriţi, îţi iei hainele şi pleci!«, nu am avut ce să mai fac. Şi uite, pe 29 august am mers la sfat, eu de o parte a drumului, el de cealaltă. Atunci l-am văzut prima dată, nu-mi plăcea. După ce ne-am cununat n-am dormit cu el, dormeam cu sora mea. Abia în decembrie am dormit cu el în pat”. Relaţia Mariei cu primul soţ nu a rezistat, ea a rămas însărcinată cu Nicu, iar la un an s-a despărţit de tatăl lui. Abia după patru ani s-a recăsătorit. Uşor nu i-a fost, cu un copil de patru ani după ea, însă al doilea soţ, deşi rece cu copilul la început, a devenit înţelegător, iar acum la bătrâneţe, din cei patru copii, cu Nicu se înţelege cel mai bine.
„Viaţa mea din scoarţă-n scoarţă”
Cu mâna strânsă pe baston şi scufundată-n amintiri, îmi spune cu un glas mulţumitor: „Nu mă aşteptam să-ţi povestesc viaţa mea din scoarţă-n scoarţă. Cine-ar fi zis că o să am vreo legătură cu strada asta, Moara de Scoarţă?”. Poveştile se macină uşor pe Moara de Scoarţă şi-n împrejurimi. Plec lăsând în urmă o viaţă de om trăită în toate stările ei, cu bune şi rele, o femeie care vrea să mai fie tânără, una îndeplinită, cu familie, nepoţi, o femeie care azi şi-a spus pe neaşteptate povestea.
Las în urmă casa 39 de pe strada Călan, las şi Moara de Scoarţă pe care o văd altfel acum. O stradă simplă, încărcată de poveşti, unde auzi din când în când şuieratul trenului, o stradă banală sub acea denumire curioasă ce m-a adus aici. O stradă cu o moară nevăzută care macină istorii în stânga şi dreapta.
Reportaj publicat aici.
Be First to Comment