Nu-i așa că e tare plăcut momentul ăla al zilei ori al nopții când îți dai seama ca prin minune că nu știi prin ce minune (alta) ai reușit, de-a lungul timpului, să aduni lângă tine cei mai frumoși oameni? Cred că toți am trecut prin asta și nu o singură dată. E momentul acela când stai la o bere sau cafea cu cei mai noi sau vechi prieteni. Îți vine ori să îi îmbrățișezi, fie să le spui cât de mult de bucuri de acest mix.
Pentru că ți-s dragi, pentru că aproape mereu ei sunt acolo, pentru că bați câteva drumuri ca să-i vezi și că nu înțelegi încă descoperirea asta pe care o savurezi zi de zi. Stai liniștit de vorbă cu una dintre aceste persoane în timp ce aștepți să se rumenească mâncărica indiană pe care o pregătește pentru iezii cu gurile goale și îi povestești cum i-ai descoperit, pe rând, pe cei cu care credeai că e oarecum menit să te întâlnești.
E ca și cum ai trece prin viață fără să ratezi nimic. La fiecare colț dai de cineva frumos și îl adaugi fericit pe listă. Pentru că era acolo, aștepta ceva, iar tu trebuia să treci prin acel colț de stradă. Pentru că există câte o mână de oameni căreia îi vine bine orice mănușă. Câte una pentru fiecare minune în parte. Și pentru că ți-e bine cu ei. Îi ai în săculețul tău magic si astfel treci prin orice. Cu zâmbetul pe buze, trâmbițe și înarmat spre realizări.
Mă încântă oamenii ăștia, jur! Nu îmi dau aripi, dar mă energizează. Iar într-o zi mi-ar plăcea tare mult să-i adun pe toți într-o serie ca asta, ca într-o lume cu zâmbete și ochi închiși, cu oameni cărora nu le pasă pe unde calcă, ci cum merg. Fără priviri în stânga-dreapta, iar cea din față îndreptată în zarea largă și ghidată de colțurile gurii.
Be First to Comment