Și extratereștrii au Paște, să știți, dar cum ne deplasăm mereu în spațiul ăsta vast, mai pierdem noțiunea timpului. Chiar dacă au trecut câteva zile, nu pot să nu las pe hârtia virtuală câteva trăiri și impresii despre Vinerea Mare de pe Marte.
De ce despre această zi? Pentru că e una pe care n-aș rata-o sub nicio formă sau mai bine zis n-aș îndrăzni să n-o petrec acasă. De când mă știu în univers, în Vinerea Mare mi-am făcut plinul cu lumânări, i-am luat pe ai mei de mână, apoi de braț, apoi doar ne-am luat și-am mers în cimitir, la mormântul bunicii… și-al străbunicului (despre care am aflat c-a prins și monarhie și războaie și perioada interbelică, evident și puțin din comunism). Între timp, au mai murit oameni apropiați, iar vizitele printre morminte s-au îndesat, dar să nu ajungem în partea funebră a lucrurilor.
Vreau doar să prezint partea luminată, ca să-i spun așa, a luminațiilor, că așa îi zicem noi, pe marte, acestei zile. Mergem în cimitir la luminații, unde aproape tot orașul s-a îndreptat să aprindă o lumânare. E un prilej perfect de a te întâlni cu cei pe care nu i-ai mai văzut de ceva vreme, dar și cu cei cu care ți-e imposibil să te mai întâlnești. E o zi completă, în care se întâlnește toată lumea. Nu mă sperie, ci mă face să mă bucur mai mult de cei care mai sunt lângă mine.
Vouă ce vă place la sărbătoarea asta?
P.S. – până acum vreo patru ani, aș fi pus noaptea de Înviere în balanță cu sentimentul din cimitir de vinerea, însă întâmplarea a făcut, că minune nu-i pot zice, ca în an electoral, după ora 12, nu “Hristos a Înviat să” auzim, ci zgomote de artificii.
Be First to Comment