Recunosc, tura asta am fost ignorantă când am ales un spectacol la care să merg. M-am luat după titlu, deși, evident, niște actori/dansatori israelieni habar n-au că pe meleagurile noastre, Travka cântă Corabia Nebunilor. Și cum pe mine Travka mă încântă, am zis să vedem cum e în corabia asta. Și-am văzut.
O sală mică, simplă, decor mai deloc, o chitară într-un colț, trei sticle mari de apă lângă trei scaune, niște haine de schimb și trei persoane. Un tip ia chitara în mână, celălalt face exerciții fizice, iar tipa musculoasă se plimbă și aruncă grimase.
Is diggin’ your personality and take out what you feel. You have to deal with yourself during the performance. Anat Grigorio
“A început piesa?”, se întreabă cineva văzând că lumea încă n-a ocupat locuri în sală, iar actorii par să se rupă de realitate deja. Da, piesa sau cum s-o numi ce-am văzut eu ieri, a început. Corabia Nebunilor am fost noi, cei din public. Unii că n-am plecat la primele dubii, dar mai ales că am rămas până la final și ne-am lăsat jucați pe degete de 3 actori/dansatori, simpatici de altfel. Acești culegători de reacții, cum îmi place să le spun, ne-au învățat un cântecel, am participat chiar și la “ceremonia funerară” a unuia dintre ei.
Am râs când a fost de râs, ne-am rușinat când atenția a fost îndreptată asupra noastră, și ne-am lăsat păcăliți de ceea ce credeam că ar fi o improvizație. Am aflat la conferința de presă că spectacolul e realizat prin improvizații, însă, când e pus în scenă, nu se mai intervine. Chiar n-a părut așa.
Spectacolul israelian de teatru dans nu e o mișcare greșită, dar nu pot spune că m-a cucerit. M-a intrigat, e drept, ceea ce, consider eu, e mult mai important. M-a făcut să mă întreb, m-a iritat, m-a amuzat, uneori m-a obosit. Căci în timp ce cei de pe scenă dansau cât mai contemporan cu putință și se epuizau fizic, mie îmi mergeau neuronii, rând pe rând, la culcare. Nici bucățica michaeljackosnistă nu mi i-a trezit.
După ce i-am ascultat azi la conferință pe cei care au realizat spectacolul, m-am mai luminat puțin și chiar mă bucur că organizatorii ne oferă astfel de șanse. Așa că acum am mai multe viziuni despre această corabie, iar mintea mai limpede. Dacă ar fi să fac eu un astfel de spectacol, automat aș vrea să fie ceva care să pună stăpânire, măcar pentru un minut, pe mintea spectatorului, s-o facă să se întrebe “now what?”. Nu regret că am plutit o oră în această corabie, căci “eu nu caut răspunsuri, vreau întrebări”.
Be First to Comment