“Hoțul de oase” și regizorul care se reinventează (FITS 2012)

Mi-a fost dor de un spectacol de Afrim și, chiar dacă nu l-am observat inițial în program, am reușit să mă strecor ieri la “Hoțul de oase”, de la Sala Studio a TNRS. “Hoțul de oase” sau “Sparrow on the Roof”, este o adaptare după textul lui Adam Rapp, cu același nume.

Afrim reușește, poate fără să-și propună, să se reinventeze prin fiecare spectacol. Eu n-am văzut decât patru dintre ele, dar, deși unele nuanțe se păstrează, parcă mai puțin în Miriam W, ai uneori impresia că reprezentațiile aparțin unor regizori cu viziuni similare, dar nu aceluiași. Cred că e mare lucru. Preferata mea rămâne “Omul pernă“, “Ultimul mesaj al cosmonatului….” mi s-a părut foarte bombastică, iar piesa lui Afrim de ieri e undeva la mijloc. Nu m-a dat peste cap, însă m-a ținut pe scaun (bine, inițial pe scări). Actorii de la Târgu Mureș chiar au făcut o treabă excelentă. Au fost personaje puternice, excentrice, diferite, ținutite toate, uneori pe rând, sub același acoperiș al camerei unde dădeau buzna fără grijă.

Lila este o chelneriță aparent liniștită, uneori cu niște izbucniri schizofrenice de femeie… ușoară, ascultă toată ziua muzica lui Chet Baker și se uită pe fereastră. Sora ei geamănă a dispărut, iar povestea se învârte cumva în jurul acestei lipse, timp în care tipurile personajelor se conturează tot mai vizibil. Avem de-a face cu Ricky, băiatul retard al vecinei fanatice, care, încercând să afle de la mama sa când pică ziua lui, află că ziua lui “a picat”. Sclipirile pline de umor ale doamnei Mureșan, completate de balastul de vorbe, fanatic, dar ironic, fac din acest personaj, unul care te irită până la cer, dar în fața cărei scântei hilare, nu poți să-ți ascunzi rânjetul.

Un alt personaj este Jack Waters (Theo Marton e cel care a propus varianta titlului în limba română), detectivul lipsit de chef (de muncă doar) de la Oficiul Persoanelor Pierdute. Vecinul tâmplar de la B, care își face apariția în primul moment, cu o ușă în brațe și care ajunge să-i aducă Lilei albăstrele de primăvară, este cel mai liniștit dintre personaje, dar și cel mai sensibil, iar momentele sale ajung în anumite puncte să-ți transmită scurte doze de emoție.

Din când în când, Lila se “transformă” în sora sa dispărută, intră în rolul cântăreței de cabaret și ne încântă cu versurile dragei de Ada Milea, pe muzica lui Chet Baker.

Bineînțeles, limbajul licențios este la el acasă, dar și expresiile hipsterești în stilul “fluture, gen”, becalicești, ca”mă-nțelegi” sau cuvinte-necuvinte, dar care stârnesc râsul, precum “balamagii”. Acestea din urmă dau o tentă flexibilă, foarte tinerească și chiar savuroasă spectacolului, cele obscene în schimb, mi se pare că merg ca nuca în perete.

Diana Written by:

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *