Cum m-am întors de la Sibiu și-am pus mâna pe programul TIFF, am început să bifez filmele pe care intenționez să le văd, în funcție de ore și cinematograf. Bineînțeles că m-au deranjat suprapunerile și impedimentele de la școală, însă ieri voiam să ajung cumva la “Elle“. N-am reușit (sper că va mai fi proiectat), așa că am luat următorul film din program și am ajuns la “The Doll“, film nemțesc din 1919.
Am plecat de la cinema Arta cu un zâmbet cât casa. Filmul mut al lui Ernst Lubitsch a fost acompaniat de orchestra Struggle, care ne-a purtat pe sunete prin cotloanele peliculei, cu o sincronizare de necrezut.
La începutul filmului, un membru al orchestrei ne-a prezentat pe scurt povestea. Un tânăr cumpără o păpușă care știe să danseze, să sărute, care tace… “exact ce ar trebui să facă o femeie”. Trecând de barierele misogine, care nu m-au afectat nicicând, m-am cufundat în scaun și-am așteptat să văd această producție veche de când lumea, proiectată într-o manieră aparte, cel puțin pentru mine.
TIFF-ul chiar excelează anul acesta la capitolul “cine-concert”. Te face să te simți mult mai implicat decât un simplu spectator de film și să pătrunzi mai ușor tainele unui film simplu, de altfel, dar dintr-o lume cumva uitată.
sursa foto
Be First to Comment