Purcărete a demonstrat încă o dată că imaginația lui nu are limite. Primul său film, “Undeva la Palilula”, a fost proiectat la TIFF.
Când am ieșit de acolo nu știam ce m-a lovit. Mă simțeam euforică într-un sens foarte ciudat, fără să consum (și aici ma refer la film) ceva minunat. N-am văzut un film. E un experiment, ăsta-i cuvântul care se atribuie în general lucrurilor deloc ușor de definit. De fiecare dată când voiam să spun ceva despre filmul lui Purcărete, nu reușeam să folosesc cuvântul “ecran”, ci “scenă”.
“Undeva la Palilula” nu e nici film, nici teatru, sunt toate la un loc, adunate într-o salată de unde ieși scuturându-te de flori, broaște, flăcări și povești despre care te întrebi încotro se îndreaptă. Recunosc, citisem înainte multe critici negative, am văzut spectacole de teatru regizate de Purcărete, i-am recunoscut înclinația către puterea decorului și dorința de a purta oamenii prin pânzele ecranului, aceea de a arăta totul într-o manieră în care privirea nu poate și poate nici nu vrea s-o cuprindă.
În film a adunat mulți actori pe care i-am văzut, tot așa, la teatru. Sunt mulți actori sibieni care-mi păreau coborâți direct de pe scenă, neștiind că publicul nu-i va mai putea “atinge” la vizionare. Dans, muzică, povestiri, cadre îmbelșugate. O piesă de teatru filmată dintr-o mulțime de unghiuri, aruncată într-o lume suprarealistă din Palilula, localitatea neidentificată, unde lumea e învăluită de naivitate, iar contrastele te lovesc la fiecare pas.
O poveste colorată, din nefericire foarte lungă, care se termină cu un înghițit subit de broască. Nu am putut să nu-mi amintesc de “Magnolia”, după invazia ambfibiilor hrănitoare. Dar mi-am pierdut repede acest gând, căci filmul lui PTA, în ciuda ploii groaznice cu broaște, e film.
Be First to Comment