Mai stai în 2 mai!
Ăsta a primul gând ce-ţi cotrobăie prin mintea relaxată
după o săptămână de galopat printre valurile liniştite din golfuleţul pescarilor,
după multe nopţi adormite pe plajă cu luna aproape plină-n ochi şi valurile lente în urechi,
după plimbările grăbite, adunate de pe trei cărări şi uneori speriate, dinspre Vama tumultoasă în ritmuri de folk.
Când ajungi aici prima dată, la primele ore, după un drum înghesuit şi cu pleoape constant dezlipite, te cuprinde răcoarea dinaintea goliciunii totale.
De bun venit, un bătrânel fără inhibiţii scapă din cort şi se-aruncă-n mare. Deasupra încep câţiva albatroşi o simfonie, acompaniaţi de cormoranii de care se tem oareşcât nudiştii.
La nici cinci minute, pescarii se întorc cu prada, tulburând uşor liniştea de pictură. Îţi întorci privirea spre răsărit, fără să-ţi dai seama că e primul şi ultimul prins în tura asta.
Urmează apoi plutirea de care ţi-a fost dor, apa din care n-ai mai ieşi, mirosul de mare pe care-l strângi în nări să-l porţi cu tine un an, gustul sărat, băile de soare, somnul la umbră, serile la bere, dansul cu tălpile înfipte-n nisip, hora stârnită de Dumitru Fărcaş, scoicile ce-ţi încarcă bagajul, pseudo-tentaţiile culinare (midi, rapane şi alte ale mării vieţuitoare),
drumul spre vamă pe faleză, cu picioarele-n mare şi ochii după pietre şi scoici, entuziasmul unui proaspăt înotător şi oamenii care n-ar mai părăsi marea.
Plec mâine, ne-a spus cineva, profitând de-acest cuvânt care exprimă o zi pe care n-o poţi prinde concret.
Am găsit-o, e de piatră:
One Comment