Sunt unele cuvinte spuse în momente neașteptate, pe fonduri… nefondate, în stări de disperare, la nervi sau interpretări grăbite. Cuvinte care dispar din gândul cui le-a auzit și din mintea cui le-a rostit odată cu comportamentele care grăiesc altceva.
Chiar și cuvintele spuse din și cu drag… se mai rup, atunci când e doar euforie, stări entuziaste ale începuturilor fulminante sau acoperite cu aburi de diverse substanțe. Sau cuvinte care doar acoperă o tăcere deranjantă, pe care se simte că nu le crezi, dar le lași să plutească spre neant.
Dar mai sunt și unele vorbe care vin din stări de o fatalitate… infinită. În care crezi și care din firea lor n-ar trebui să se frângă. Cuvinte ce ambalează niște sentimente uneori mai puternice decât poți duce sau accepta. Că e simplu să crezi că timpul curăță tot. Aici e vorba de ceva ce în timp se poate doar prăfui, dar nicidecum să dispară. Și nu poți să le zidești cât mai departe de tine, oricât de condiționat ai fi de împrejurări sau decizii mai mult sau mai puțin confuze, venite brusc, care te scot din starea de bine.
E vorba de acele stări pe care le exprimi când ești convins că vei rămâne cumva blocat voluntar în ele. Fie de unul singur, fie de cei ce ți le-au generat. E vorba de cuvintele ce le lași să curgă cu greu, cu drag, poate prea înfocat, uneori poate prea devreme, alteori nici nu le mai rostești, le lași să-ți sape-n suflet sentimente inexplicabile, care se încăpățânează să nu te părăsească. Iar când se întâmplă așa ceva, pur și simplu simți, ești hotărât și nu poți ieși din vâltoare.
Aici e vorba de acel “de tot” pe care nu ai cum și nici nu poți să-l rostești la întâmplare, dar cu care rămâi de cele mai multe ori în brațe, acel de tot care pentru alții devine aer, iar pentru tine rămâne neschimbat.
Strângând în brațe aerul, reușesti cel mult să te sugrumi. Octavian Paler
One Comment