Despre Electric Castle, care nici n-a trecut bine, s-a tot scris. Cineva îmi zicea să scriu repede aici, până mai simt vibe-ul, eu zic că nu se pierde aşa uşor şi că despre festivalul ăsta o să se vorbească mult şi bine, poate unii n-o să-şi termine poveştile şi amintirile (de la unii pt alţii) până la următoarea ediţie.
De la Electric Castle eu n-am o poveste cu zâne electrice, cu sonorităţi de tot felul sau despre cine şi cum a cântat. Vreau mai degrabă să vă povestesc despre un personaj întâlnit cu ocazia asta: melcul electric.
Se pare că un festival la castel poate să transforme un om în melc. Nu ştiu de unde a răsărit. Poate de la ploaie, poate de la muzică, poate de prin ceva ruine, poate de sub ceva cort sau poate chiar de la zona “chill”, căreia unii îi spuneau “la viol”.
Melcul electric mi-a mărturisit că nu e el prea electric de felul lui şi că a venit la festival mai mult pentru Morcheeba. Ba chiar voia să plece după concert. Dar, spre surprinderea lui, s-a electrizat într-un fel de zile mari, atât de mari, încât după fiecare clipire, i se părea că are de-a face cu o nouă dimineaţă şi a realizat că se poate juca cu timpul. A reuşit chiar să accelereze timpul şi să rămână cochilie de mirare când reuşea să ajungă pe la toate scenele festivalului în câte 5 minute.
L-am cunoscut la concert la Şuie şi cred că nu prea era pe lumea asta, dar părea că trece dintr-o revelaţie în alta:
Stau şi-i ascult pe ăştia… şi-mi dau seama că-s penali. Adică, ascultă şi tu ce versuri au. Şi totuşi muzica e bună şi ne place, le place tuturor. De la cei cu bumţi bumţi la cei doar cu ţiiii, până si rockerii îi ascultă şi rapperi şi… toată lumea. Sunt utopici! Uite ce atmosferă şi câţi oameni. Nu ştiu cum au aflat ei reţeta succesului, dar e bizar, că în esenţă îmi dau seama că nu-mi prea plac. “A fost o dată… ca ca niciodată…”, melodiei ăsteia cu siguranţă i-ar prinde bine un laxativ. “Luni, marţi, miercuri, joi sau vineri, nu contează cât durează… e cea mai bună zi”. Măh, nu contează cât durează? Dar ştim cu toţii cât durează o zi, nu înţeleg rostul versului. “Stai şi-ascultă piesa asta. Şi-o să vezi că totu-i bine” – când aud asta, eu înţeleg că tot nu-i bine şi la fel mi se şi pare. Şi totuşi… prinde. Unii cică-s nostalgici după piesele alea vechi de la Şuie. De parcă ar fi vorba de Vama Veche sau ceva. Eu cred că Junkyard ăla a reuşit să strice două trupe: una când a plecat din ea, alta că a făcut-o. Despre versurile ROA n-are rost să mai zic nimic, că am senzaţia că o să mă tot repet.
N-a durat mult să-mi dau seama că vorbeşte lemne şi că la înălţimea la care se deplasează sigur cresc plante care la noi n-ajungeau la festival decât în forme de nori de fum trecători. Nu cred că m-am înşelat prea tare. A doua zi l-am observat dansând în faţa unei tipe care îşi sufla nasul. Mi-a spus apoi că e aproape sigur că ea e Mistery Artist din program.
Melcul electric mai crede că la festival, în toată nebunia de ţinute, lumea de fapt şi-a tras pe ea hainele cele mai ascunse prin dulapuri, şi-anume alea care-i reprezintă cel mai bine. Că acolo, la castel, toţi pot fi prinţii şi zânele din poveştile personale. Aşa-mi explica faptul că un tânăr era îmbrăcat ca o musulmancă. “Fiecare e aici ce e de fapt, ce vrea să fie într-o lume fără lentile cu obiceiuri de stigmatizare! Festivalul ăsta te dezbracă de convenţii”.
Am prins drag de el şi mi-a părut rău când am văzut cum se târăşte trist cu bagajele spre ieşire. Era puţin stresat, spunea că-s unii care-l urmăresc pitiţi pe undeva la zona Zonga şi că vorbesc la telefoane despre el. Degeaba i-am explicat că sunt oameni care-şi păzesc telefoanele puse la încărcat, că era convins că e deja dat în urmărire.
Pfff! Sper să-l văd mai liniştit la anul pe melcul electric… accelerat.
Pentru cei mai serioşi dintre voi: foto de la Electric Castle.
One Comment