Alergând dintr-un oraş în altul, sâmbăta asta am ajuns în Alba Iulia, la festivalul celor de la Dilema Veche, ajuns la a doua ediţie. Festival pe care-l aşteptam ca şi când, după ce acum doi ani a adus aer cultural în cetate, apoi i s-a tăiat în neştire răsuflarea până acum. Alba Iulia e cumva cetatea mea de scaun, nu chiar de oliţă, cum spunea cineva, dar am trecut totuşi prin liceu pe-aici şi-am cam suferit de lipsa evenimentelor. Cam aşa am ajuns să văd festivalul ăsta o gură de aer în oraş. N-am mai prins conferinţe, nici poveşti cu Pleşu sau Paraschivescu, dar am dat de concerte cum o dată pe an păţesc pe-acolo. Ca să fie cu dileme, au fost două scene diferite, la un bulevard distanţă şi mai toţi oamenii pe care i-am întâlnit se îndreptau spre scena de la catedrală, unde urma să cânte Maria Răducanu.
După vreo jumătate de oră de ascultat jazz proaspăt şi întrebând în stânga-dreapta cine cântă, nu m-am ales cu alt răspuns decât “Maria Răducanu”. “Dar nu e ea” şi degeaba le-am spus, că mulţi au plecat cu gândul c-au ascultat-o pe ea, după concertul celor de la Jazzybirds, că ei erau, am aflat printre picături şi un strop prelungit de vişinată.
Până să cânte Maria Răducanu m-am trezit în braţe cu o petiţie anti proiectul de la Roşia Montană pe care-am plimbat-o şi eu mai departe şi m-am oprit cu ea la trei jandarmi, unul a semnat, dar nu ştia ce adresă de mail să pună, altul a zis că e ungur şi nu-l interesează, iar celălat ne-a spus doar s-avem grijă până unde ne întindem cu prostestul a doua zi.
Maria Răducanu a cântat în duet cu contrabasistul american Chris Dahlgren şi-a fost bruiată din când în când de nişte fetiţe ce tot luau sticle cu apă de pe scenă. Pentru mine au sunat ca nişte motani din Tom şi Jerry, ăia de-l conduceau beţi noaptea acasă pe tom şi dansau pe garduri. Nu contest, a fost un miorlăit aparte, că doamna jazzistă pe care mulţi au ratat-o din grabă ori ignoranţă (n-are rost să-mi încep acum eseul despre publicul “albanez”), are talent, dar fie de la vişinată, fie copleşită de mulţimea de oameni prezentă – au fost cam 100, dar repet, pentru Alba Iulia sunt mulţi – m-am simţit ca-ntr-un desen animat, educativ de altfel.
Urmărind un câine roşcat, după o vreme am aterizat în faţa scenei unde tocmai începuseră să cânte cei de la Kumm. Vocalul s-a încurcat uşor şi-a cerut nişte “chitară în clape” după care a fredonat câteva versuri ale formaţiei clujene Dance Trauma, moment în care Matli, îl ştiţi şi voi, îl ştiu şi eu şi, desigur, el ştie mai bine ca noi toţi cine sunt Dance Trauma (Singer-songwriter at Dance Trauma zice Facebook), s-a ascuns după mine şi-apoi s-a aruncat pe jos de supriză. “Uite că l-am dat pe spate”. S-a ridicat şi-a alergat grăbit spre un birt pentru refill la bere, iar eu după el, că-şi scăpase ţigările şi mai voiam şi eu o bere.
De Matli am dat peste câteva ore la Art Cafe în centru, era cu ochii în patru şi alerga după fiecare creţ care intra în bar. Mi-a zis că-i caută pe băieţii de la Kumm, dar nu dădea de ei nicicum. Am râs şi i-am propus să încerce şi la primul tip chel apărut în birt. Şi… stupoare, era Oigăn (vechi şi nou vocal la KUMM). Şi uite-aşa, am stat cu ei la masă şi ne-am contrazis despre filmele lui Woody Allen, până când unul dintre ei a aruncat pastila spunând că e un fel de Paulo Coelho al cinematografiei, spărgând gaşca. Asta după ce mi-am făcut curaj şi eu să spun că nu mi-a plăcut “To Rome with Love” şi-am fost mustrată că dacă am văzut doar 5 din filmele făcute de Allen n-am ce discuta.
Cum Oigăn nu ştia cum să ajungă la celebrul Hotel Cetate, m-am hotărât să îi arăt, că-n Alba Iulia în orice direcţie ai merge, tot 10 minute faci până acasă. Pe drum m-a surprins că ştia unde-i Zlatna, pentru că a avut ceva gagică din Roşia Montană şi de la asta ne-am tot contrazis cu privire la problema ce ne umple timpul tuturor în ultima vreme, încât mai că-mi părea rău c-am fost aşa binevoitoare. Spiritele s-au calmat pe ritmuri de Peter Gabriel, că ajunşi în faţă la hotel, am rămas morse de uimire de la muzica ce se auzea de la o nuntă. Oigăn a luat-o la goană spre ospăţ şi eu, deşi mai intrusă decât el, după el.
Sâmbătă, la 4 dimineaţa în Alba Iulia, în vremuri de festival dilematic, cea mai bună muzică era la o nuntă. Una de muzicieni, am descoperit apoi cu ochii tulburi: mireasa la clape, mirele chitară şi voce. Cu rucsacul în spate şi-o bere primită la nuntă, Oigăn s-a introdus rapid în trupă, luând chitara unui tip ce s-a dovedit a fi ceva fost coleg de-al lui. Cu o farfurie de prăjituri sub bot, am stat şi-am ascultat live melodii de la Pink Floyd şi Deep Purple.
Rămaşi în pană de ţigări, ne-a ieşit în cale Laura Orian (a cântat la Sensor şi acum are proiectul 7th Flower), care-a încântat şi ea nuntaşii şi… intruşii. Oigăn s-a simţit îndrăgostit de ea şi fermecat de mireasa de la clape, eu tot mai atrasă de vin. Am împărţit un pahar, că ne simţeam oricum în plus, am făcut cunoştinţă, ca doi wedding crashers care se respectă şi acolo l-am lăsat, că începuse să-mi bubuie capul odată cu crăpatul de ziuă.
Be First to Comment