Ultimul film al lui Jarmusch a fost mai pe aşteptările pe care mi le crescusem de la Limits of Control încoace, şi de nerăbdare, dar şi de poftă de ceva mai fără limite.
A adunat el aşa toate complementarităţile şi magneţii cu poli opuşi într-un film cu vampiri. Când am auzit titlul, fără să citesc despre ce e vorba, am fost curioasă ce îndrăgostiţi sfârşiţi aduce al doilea regizor cântăcios care-mi place (primul e Lynch) în prim-plan. Recunosc, după ce-am văzut trailerul şi-am descoperit vampirii, parcă m-a trecut aşa un fior twilightian, deşi n-am văzut, dar auzitele-s puternice şi cu toate astea, m-aşteptam să fie bun.
Este. De la imagine la muzică şi până la actori şi înapoi. Adam şi Eve, doi vampiri, mai mult sau mai puţin de la grădina cu mere oprite încoace, au reuşit să experimenteze cam tot ce găsim noi doar prin biblioteci. Şi s-au dezvoltat ca nişte oameni, aparte. Că-n filmul ăsta ei sunt oameni, restul zombie, cărora le e frică de imaginaţia lor, ca să parafrazez puţin. Au adunat în ei şi frustrarea plus depresia spiritelor creative, şi bucuria omului explorator şi oarecum care învaţă să se bucure de-o viaţă… care nu se mai termină. Cu toate astea, sunt şi gânduri sinucigaşe (m-a dus cu gândul la o bucată fără suflare de Godard: “Patricia Franchini: What is your greatest ambition in life? Parvulesco: To be immortal and then die”).
În zilele noastre, vampirii sunt uşor excentrici, ascultă şi fac muzică bună, citesc cu viteza luminii chiar şi cărţi vechi de ani “lumină” şi-şi procură sânge de la spital, 0 negativ, rar şi sănătos, de preferinţă. Adam şi Eve se regăsesc după ce Adam trece printr-o fază depresivă, dar care i se potriveşte mănuşă. Şi uite-aşa, se reinstaurează armonia dinţilor, cu dansuri, şah şi-mbrăţişări rămase pe orice retină.
N-am să mă lungesc, dar mă mai opresc puţin acolo unde m-am oprit de tot în timpul filmului, şi-anume pe toate cântecele adunate în splendoarea lăsată în urmă de J. Descoperirea se cheamă Yasmine Hamdam şi e mai mult decât psihedelică. Şi dacă tot dau cu referinţe spre alte filme în această pseudo-cronică, trebuie să notez că n-am mai trăit aşa senzaţie muzicală printr-un film, de la Llorona lui Lynch din Mulholland Drive, că probabil şi ideea lui Jarmusch ar putea porni de la un vis avut pe timp de lună plină.
Only lovers left alive. Un film c-un titlu aşa bun, că nici nu vrei să afli cum e tradus în română. Dar, cum e recomandabil să-l vezi la cinema, descoperi. Îndrăgostiţii mor ultimii. Neaşteptat, o traducere mult mai potrivită decât cea originală, dar n-ai să afli de ce decât în ultima clipă.
În film nu arde altceva decât pofta de sânge (şi ceva înecat în acid), dar am să las asta aici:
Foto: flickfeast.co.uk
Be First to Comment