Scriu abia acum despre ce-am reuşit ieri să văd, pentru că mi-am închipuit că pot s-o iau şi azi de la capăt, însă din când în când se mai urcă un somn pe scenă şi trebuie să-i urmăresc pe sub pleoape şi spectacolul lui.
Totuşi, ieri a fost o zi plină la festival. M-au impresionat pe mine la un moment dat vreo două spectacole lectură şi de-atunci tot încerc, aşa c-am ajuns şi ieri la Humanitas. Rău n-a fost textul “Ierusalim“, de Jez Butterworth, actorii nici atât, iar de râs aveam nevoie şi poate dacă rămâneam şi la discuţiile de după pricepeam un pic mai mult, dar nu mi-a transmis cea mai bună energie. Şi n-o zic din pricina cuvintelor vulgare folosite, că parcă şi-au avut rostul lor. În acelaşi timp am dat de un Cătălin Ştefănescu pus pe şotii şi spiritual, Bodgan Sărătean şi la regie, şi la microfon, şi-un Florin Coşuleţ ce amuză şi se-amuză cu mare naturaleţe.
La Teatrul Gong, închesuială mare la spectacolul franţuzesc “Cabaretul Cuvintelor“, după Matei Vişniec. Nu le am cu franceza, dar îmi place cum se joacă Vişniec cu cuvintele şi voiam să le văd şi dansând de sub pana lui. Începe, desigur, cu cuvântul prolog, care se-ntindă parcă până la final de poveste, explicând de ce e el la început şi niciun alt cuvânt. Cuvintele iau figura unor personaje cu mutre de clovni, atârnate fie-n tablouri, fie pe lângă. Locul pe care stau e mult prea în spate pentru a vedea subtitrarea şi mă leg de singurul cuvânt în franceză pe care-l înţeleg din fiecare frază. Mă revolt pe cuvintele franţuzeşti, ele se revoltă între ele. Iau apoi o pauză de poezie. Şi eu, ca spectator, purtată de ideile răzleţe ale lui Vişniec, şi ele, cuvintele care se pierd prin poeme, ca oamenii la petreceri sau când fac amor. În poezie, cuvintele pot să fie orice, să însemne orice… să fie cum sunt ele de fapt. Poezia devine aşadar, orgia cuvintelor. În rest, fiecare cuvânt cu problemele lui.
Spre Teatrul Radu Stanca şi Spre Damasc m-am dus apoi, purtată ba pe două roţi, ba prin pereţi de cranii, ba prin angoasă şi rock zgomotos de actorii polonezi, sub regia lui Jan Klata, care semnează şi compoziţia muzicală. Scena este înconjurată de o structură de cranii (mii!) care formează ziduri de clădire – cu ferestre şi balcoane. Drumul spre Damasc e prezentat aici prin cheia culturii pop, mânuită de Klata și Majewski înspre o adaptare contemporană. Cezar, un artist care-şi ascunde numele, un performer care îşi caută calea, îşi părăseşte familia şi ajunge să întemeieze una şi mai complicată. Persoanele întâlnite pot fi foarte uşor trăirile lui de coşmar, ajungând să le ceară iertare aşteptându-şi salvarea. Momentele muzicale sunt uşor exagerate, două doamne poartă câte patru cranii cu păr lung pe umeri şi cântă ceva banal despre zilele săptămânii. Dus la extrem prin unele momente, spectacolul transmite o stare de frustrare şi neputinţă, bazate pe neîmplinirea artistului.
Cu alte cuvinte, puţin haotic şi greoi, oarecum exagerat, dar brutal în ansamblu… dacă ai putea să îţi imaginezi cum e să călătoreşti prin măruntaiele suferinţei cuiva.
Deşi la început abia am prins loc, pe parcus s-a cam golit sala şi nu îmi pot da seama de ce, dar mai întreb eu zilele astea. Oricum, dacă mergi la un spectacol care ţine două ore şi tu peste o oră ai bilet la altul, mi se pare de prost gust să ocupi un loc aiurea o oră la un spectacol pe care nu-l vei înţelege privindu-l grăbit pe jumătate.
Seria spectacolelor poloneze mi-am continuat-o la Sala Studio a teatrului, la Eroii lui Julian Tuwim, spectacol căruia i-aş zice mai degrabă teatru-musical, care pune în prim plan oamenii din spatele scenei, de la plasator, la portar, garderobieră şi vânzătoarea de bilete, oameni care iubesc teatru şi se visează şi ei pe scenă, care-l vizitează pe ascuns şi-şi cântă dorinţele, transformând spectacolul într-o călătorie muzicală pe versurile lui Julian Tuwim. Decorul aduce a “Cina cea de Taină”, doar că pe masă sunt mere, farfurii goale, măşti veneţiene şi-un craniu. Câteva cabluri sunt strânse la început de cineva ce nu pare din decor, dar devine responsabil cu muzica, iar unul din personaje ne-a lăsat impresia că e membru al echipei şi-a adormit pe scări înainte de reprezentaţie. Se cântă mult şi la orice, ocazie cu care am observat, din nou, cum polonezii au o atracţie pentru a cânta… la o masă.
Foto: sibfest.ro
Be First to Comment