Acum că m-am stors de tot, am trecut şi pe la o nuntă, şi într-un final m-am întors în Cluj, trebuie să vă povestesc de ultima seară de a JazzTM, poate cea mai aşteptată, dar care a venit cu ploaie la pachet.
Seara a început cu ceva ce aşteptam mai nerăbdătoare după ziua de joi, şi-anume recitalul lui Teo Milea la pian. Ploua parcă, precum cânta, pe clape “umede” şi stropi puţini, pe care-i puteai suporta şi fără pelerină sau umbrelă. Strict vizual, Teo Milea, în cadrele portret de pe cele două ecrane laterale, părea să cânte nu doar la pian, ci şi la alt instrument, chiar şi tobe, dar cu foarte multă eleganţă. Aşa mi s-a părut că-şi exprimă, într-un fel foarte încărcat, pasiunea de a cânta a clape. Poveştile dintre piese n-au prea fost, fiind program de festival, aşa că nu-mi rămâne decât s-aştept un alt concert, cine ştie, poate la Cluj. Dar de muzică aveam noi nevoie, aşa că m-am bucurat să ascult o parte din piesele de pe albumul „Pe clape albe… şi negre”, iar Nostalgia şi Ireversibil mi-au plăcut cel mai mut.
Cel mai curioasă eram de cea mai proaspătă piesă, Journey, despre care Teo mi-a spus apoi că a o nouă audiţie va suna puţin altfel: “urmează acum să se aşeze în degete piesa şi peste ceva timp, când o să o reauzi, o vei ascuta la întreaga ei valoare. Acum era foarte nouă şi are nevoie de timp. Muzica-i ca drojdia”.
Chiar şi-aşa, nouă, eu m-am bucurat că ploaia ne-a făcut să tăcem şi clapele să ne liniştim, iar Journey mi-a transmis într-un fel de povestea unui autostopist ghinionist şi instabil, dar care ajunge pe parcursul drumurilor de înainte şi înapoi să se împace cu gândul că deşi n-ajunge prea departe, nu stă pe loc. Sau poate mi-am regăsit eu prea mult gândurile plouate acolo pe clape.
Pisici cu pelerine la The Cat Empire
Dacă la The Cat Empire, cu toate că toţi invitaţii au fost pe placul meu, am stat să îi ascult de după gard, fără a simţi cumva nevoia să mă aşez, de data asta, cu toate că ploaia nu mai era doar stropi, ci ţopăia ca o prevestire a muzicii, am mers în faţă de tot. Mă declar vinovată de hora din faţa scenei, deşi cu siguranţă cineva tot o începea la îndemnul celor de la The Cat Empire. Multă euforie şi delir şi cele mai multe feţe vesele văzute la un concert. Am dansat cu energia pe care o aveam pe vremea când îi ascultam foarte des şi m-am bucurat de fiecare melodie şi de fiecare instrument… am văzut chiar şi o “răzătoare muzicală”. Nici măcar faptul că n-au cântat “Two Shoes” nu m-a mai deranjat, că oricum şi bocancii mi-erau uzi. Le-am cerut-o celor din Taine câteva ore mai târziu, să m-asigur că nu rămâne urmă de regret.
Perlă la The Cat Empire: “Ce fain e vocalistul”…. La melodia următoare: “şi ăla de la tobe arată bine” (cineva despre una şi aceeaşi persoană, Felix Riebil – şi mai multe i-am împărtăşit gândul deloc bipolar).
Surpriza serii pentru mine: hangul
După concert am mers să mă usuc, iar Anoushka Shankar cu a ei trupă şi al ei sitar urcaseră deja pe scenă pentru ultimul concert a ediţiei când eu eram încă leoarcă. Primele melodii le-am auzit din cameră şi oricât aş fi vrut să mai stau să mă încălzesc, au sunat ca într-un vis din care nu voiam să mă trezesc, aşa că n-aveam de ales, am mers să-mi văd cu ochii muzica din vis. Muzică de plutit, nu alta, iar vremea… trebuie să recunosc că a fost mai mult de partea noastră decât împotriva, cu toate că publicul a fost tot mai subţirel.
În timpul probelor de sunet de peste zi mi s-a părut la un moment dat că aud hang. Dar, mi-am spus că n-am eu ureche aşa muzicală, oricât de similar cu un ozn ar fi hang-ul. De ce nu mi-a spus nimeni că Manu Delago e în trupa ei şi vine la Timişoara, mai ales după ce-l ascultasem extaziată anul trecut tot la jazzTM habar n-am, dar nu-mi pare rău. Că supriza a fost atât de mare, încât o vreme am ţinut-o tot cu “nu e el, ba el e, nu e, ba e”. El a fost şi nu era greu deloc să aflu dacă citeam tot de pe site-ul festivalului, dar o ţin eu mereu cu aia că vreau să fiu surprinsă de muzică. De data asta mi-a ieşit foarte bine. Ploaia a rămas cu mai mulţi stropi pe minut decât corzile sitarului. Cu un astfel de concert, să tot închei un festival… nerăbdarea pâna la ediţia a treia s-a instalat, dar măcar am aflat când o să fie: 3-5 iulie 2015.
Alte perle de-ale mele la JazzTM:
Ce frumoasă e Anoushka… şi e frumoasă şi dimineaţa, că am văzut-o a micul dejun. Lucru mare pentru o femeie.
Nu în faţa scenei sau de frica ploii îţi faci speranţe la jazzTM, ci în lift, că nu se ştie, mai dai de un artist la o poveste de 2, 3 etaje.
Acestea fiind spuse, mă bucur că am participat şi la ediţia doi a festivalului JazzTM. Regret că planetele nu mi s-au aliniat şi înspre Gărâna, dar simt c-am luat cu mine mai multă muzică live şi momente plăcute decât pot duce.
JazzTM este un festival organizat de Primăria Municipiului Timişoara şi produs de PLAI.
Foto: Flavius Neamciuc
2 Comments