“Feeling, fraţilor”, la Route68 şi cum poţi să te refugiezi la un festival a cărei limită de vârstă ai cam depăşit-o

Febra festivalurilor nu trece cu ceai fierbinte, lamâie ori medicamente, ci foarte greu, cu un uşor sevraj, la început de toamnă. Până atunci, după posibilităţi, dorinţele prietenilor şi dor de somn în cort, m-am orientat spre cel mai apropiat, decent ca line-up şi scurt festival, că nici energia din startul verii festivaliere nu mai e ce a fost. Aşa că am ajuns weekend-ul ce tocmai a trecut la Gurasada, la Route68.

Cum n-am mai fost la Gurasada, iar indicaţiile îmi erau “până la Ilia cu trenul”, când am ajuns la Ilia era să sar din tren, dar am fost oprită cu un “la următoarea coborâm”. Nu opresc foarte multe trenuri în halta din Gurasada, dar l-am nimerit pe cel mai personal. Acolo m-aştepta de vreo oră o prietenă care mângâia un câine şi s-a bucurat dublu să ne vadă, că scăpase în sfârşit de “un nene care-i spunea bancuri porcoase”.

Îndrumaţi de alt nene, care nu spunea altceva decât pe unde să mergem spre festival, am pornit acompaniaţi de locomotiva care ne-a dat startul muzical spre Route68, “cântând” pe post de preview. Şi mai muzicală, dublată de urletele noastre, a fost tura dată până-n preajma perimetrului de distracţie, pentru că de pe drum ne-a “cules” o maşină cu remorcă.

Cu pletele pierdute în vânt şi spaima risipită într-un final, ne-am luat brăţări şi alte cele şi ne-am căutat cel mai bun loc pentru cort. Degeaba, erau câteva zeci de corturi deja instalate când am ajuns noi, vineri seara, iar mărul care credeam că ne va tine de umbră, ne-a făcut doar masaj la spate, căci din grabă am instalat cortul fără să mai curăţăm atente zona.

Nici să privim cu atenţie cum e amenajată zona festivalului n-am reuşit din prima, că am ajuns direct în faţa scenei mari. Amicii noştri aşteptau cu nerăbdare trupele de “grohăieli”, noi pe Robin and the Backstabbers sau Zdob şi Zdub, devenind, spre deosebire de alte festivaluri muzicale la care am participat, nişte fani… mai comerciali.

Ce cântă cei de la Dirty Shirt, de pildă, deşi i-am mai prins în concert şi la Cluj, n-aş putea digera liniştită nici cu o tonă de alcool la bord, că tot ne îndemna prezentatoarea să bem şi chiar arunca bere pe cei din faţa scenei, urlând “feeling, fraţilor!”. Fanilor adevăraţi, în schimb, nu le păsa dacă li se varsă berile din paharele de plastic în timp ce sar unii pe alţii. M-am retras pe margine şi-am urmărit fascinată spectacolul cu tot cu muzică, hărmălaie şi oameni ţopăind, ba la un moment dat apăruse şi un fan îmbrăcat în salopetă portocalie precum artiştii. Fanii nu-i observai doar după tricouri, dar dacă tot vorbim de shirts aici, cel cu o frunză de varză pe care stătea atârnată poza lui Adi Despot m-a amuzat cel mai tare. Da, Viţa de Vie urmau să cânte în aceeaşi seară. Dirty Shirt, pe care i-am confundat iniţial cu Target, nu m-au neliniştit precum mă aşteptam, dar să bage “satane”, cum le zic eu, şi pe “săracă inima mea”… a fost cumva, nici măcar băiatul cu vioara nu i-a salvat.

Robin and the Kummstabbers

“Varzăăăăăă”, se aude la un moment dat de pe scenă. Mă uit peste program, ştiam că urmează Robin and the Backstabbers, apoi aud aceeaşi voce cu “feeling”: ”Eu mă chinui să fiu coerentă, voi cum reuşiţi?”. Mi-am dat seama ce se întâmplă, ne vrea mai aproape de scenă şi poate cu mai multă vlagă în noi. Fac cumva să-mi scot mirosul inevitabil de hamsii din nări, mă apropii de scenă, iar după ce urlăm mirate de prezenţa basistului surpriză: “Oigăăăăăăn!!!”, Robin contracarează varza: “Hai să nu bem prea mult, e devreme”. Gând la gând şi muzică la suflet, aşa cum se aude ea, că nu ştiu prin ce întâmplare, concertele lor în aer liber nu sună niciodată cum mi-aş dori. La concertul lor m-am simţit la un moment dat ca pe stadion: toată lumea urla pe ritm “ooooo”, iar eu nu mi-am dat seama cu ce echipă ţin, doar cu trupa: Robin and the Kummstabbers!

Pe vocalistul de la Zdob şi Zdub, după ce m-am chinuit să-l prind liniştit în fotografii, mă gândeam să-l caut şi să-i pun, nepregătită fiind, întrebări random ca unui artist tras la sorţi pentru că la Gurasada, în prima zi de Route68, el a fost câştigătorul lineup-ului.

La Viţa de Vie am stat liniştiţi departe, în iarbă, cu gândul doar spre cort, pentru că drumul până acolo a fost surprins de obstacole de festival: terase neştiute, un bar cu “o budă normală şi un duş cât de cât”, cunoştinţe din alte oraşe şi câte-un drum scurt prin backstage.

“Bă, dă-ţi jos papucii în hamac!”, “Imediat.”

Ziua doi a început devreme, pentru că-n cort doar dacă erai cartof de pus la fiert mai aveai vreo şansă să stai. La hamace, ca la orice festival, trebuie să te rogi de cineva, să rostogoleşti pe cineva ori să te grăbeşti fără ezitare spre primul văzut liber. Am căutat un loc cu umbră, pe iarbă, dar am observat că noaptea părea mult mai înverzit totul în jur, fapt ce explică şi culoarea blugilor mei. Am rămas pe nişte băncuţe şi-am văzut şi pe unde şi cum se doarme, dar şi de ce unii nu prea au voie în hamac.

Pentru cei care au petrecut cu cap în prima seară şi nu vânau hamace ori umbră în loc de micul dejun, organizatorii au pregătit diferite trasee interesante prin copaci, tiroliană plus competiţiile pentru biciclişti. Rock şi sport, ar putea fi tema festivalului. Cât despre competiţii, au fost câteva concerte ale unor tineri la cealaltă scenă, pe care am găsit-o mult prea târziu pentru a surprinde ceva.

Chiar când am descoperit cel mai bun loc de unde poţi urmări concertele liniştit…

…mi-a atras atenţia unul şi mai bun:

Panică-n cartofi la Route68

Dacă nu găseam pizza la barul din festival, nu muream de foame, că satul nu era departe, dar nici prea bine nu-mi era. Preţurile erau bune, festival cu apă la 2 lei să tot prinzi, dar oferta de mâncare a fost cam săracă, iar când cei de la terasă au rămas fără cartofi prăjiţi şi nu mai puteau servi astfel meniurile, s-a instalat panica. Asta până când cei prezenţi au descoperit salatele.

Tricoul cu Metallica – de nelipsit într-un pogo sănătos

Altă temă a festivalului şi cea care-mi va rămâne în minte e: nu-i musai să-ţi placă toate trupele. Nici a doua zi, în prima parte a concertelor, n-am fost prea în filmul muzicii de pe scenă, ba chiar la un moment dat mi-era şi ruşine să întreb în grupul cu care eram: cine cântă acum?, de teamă să nu-mi iau vreo pleată-n freză. “De ce se bagă unii-n alţii, nu-i doare?”, mă tot întreb de când asist, de departe, la concertele rock, iar acum mi-am găsit singură şi răspunsul, inspirat de glumele lor clasice: „Pentru că au mai multe tricouri pe ei, până la cel cu Metallica, şi nu se lovesc”.

Un festival neelectric

Zâmbetul, vlaga, viaţa şi chiar şi pofta de dans mi-au reapărut când au urcat cei de la Blazzaj pe scenă: Bună dimi şi bine v-am găsit, deşi era trecut de ora 19:00, dar pentru mine au sunat ca o alarmă perfectă de ceas, căreia n-am simţit nevoia să-i dau snooze. Dar o pană de curent n-a fost de partea mea. “Uite, un festival neelectric”, îmi spune un amic care s-a săturat să mă audă vorbind despre Electric Castle. Sunetul şi-a revenit, timişorenii au continuat, pana a revenit şi ea la un moment dat, după care ne-a lăsat să ne bucurăm de muzică.

Alternosfera, vrem doar şlagăre!

Toată ziua am spus că mi-a fost dor să aud un pic de grai moldovenesc, şi parcă Zdob şi Zdub nu mi-au potolit suficient dorul, c-am fost prea ocupată cu ţopăitul. Concertul Alternosfera de la Gurasada a fost cel mai fain pe care l-am prins anul ăsta. “Să cânte numai şlagăre”, am urlat cu prietena mea, realizând că nu le ştim decât pe “alea cunoscute” şi că suntem, într-un fel, nişte fani comerciali. În timp ce Alternosfera, deşi place la toată lumea, se menţine la un nivel în care chiar dacă îi asculţi mai des ca până acum, nu se transformă într-o formaţie de ascultat doar la radio, taxi, bus, pentru că fac muzică bună.

Pe Cargo i-am ascultat destul pe vremea când nu venea altcineva la Zilele Oraşului în şanţuri în Alba Iulia şi mi-am permis să stau departe de scenă, ocazie cu care am descoperit lângă cealaltă scenă, la “bumţi-bumţi”, o clădire cu nişte graffiti-uri foarte interesante… dar pe care n-am prea apucat să le văd în întregime, că de când a început să-şi facă lumea selfie cu arta, nu o mai vezi, iar adolescenţii stăteau ca la coadă la autografe.

După două zile de Route68, cu un drum spre Cluj adunat în două trenuri şi un autocar, pot spune că… nu e un festival pentru oameni obosiţi, care caută relaxare. Trebuie să vii cu viaţă-n tine sau să încerci să furi din energia adolescenţilor prezenţi la festival. Altfel, a fost un weekend vioi alături de prieteni dragi, presărat cu muzică plăcută şi indignantă pe alocuri. Dacă sunteţi biciclişti sau căţărători “de profesie”, merită cu-atât mai mult încercarea.

P.S.- cei de la security îs reali şi nu te lasă să te joci cu focul:

 Foto: Diana Câmpean

Articol publicat în Revista Bulevard