Ziua doi la JazzTM: Cum am dispărut în muzică

La JazzTM, jazz-ul a pus stăpânire şi pe laptop-ul meu. Ieri am scos după două luni albumul “A Pasha’s Abstinence” (Sebastian Spanache Trio, pe care i-am descoperit la prima ediţie a festivalului) pentru a asculta discul primit de la Teo Milea, „Pe clape albe… şi negre”. Nu puteam altfel să scriu ce am discutat cu el.

Cum n-am reuşit ieri să fiu pe fază la vreo probă de sunet, n-am prea ştiut la ce să mă aştept. Eram cu gândul, desigur, la concertul lui Al Jarreau, şi acolo am fost multă vreme, mai ales după ce am aflat că vrea să cânte mai mult, că altfel nu ştie să ne răsplătească, decât prin muzică.

Până atunci i-am ascultat pe Blazzaj, al căror nume îl rosteam intenţionat, dar cu greutăţi: Blajazz, cântând în faţa unor oameni ce stăteau, majoritatea, pe scaune. Pe lângă gard câţiva tineri ţopăiau, aplaudau şi cântau, pe scenă multă energie şi multe melodii pe care nu le-am mai auzit şi care m-au dus cu gândul prin alte părţi, prin alte cântări şi înapoi. Au fost numai buni să ne-amintească pentru ce ne-am adunat acolo.

Mai zic şi eu că n-a plouat aseară? Zic, că tot am fost surprinşi cu toţii, mai ales după folosirea expresiei “în caz de urgie”, folosită de Cătălin Ştefănescu. N-a fost cazul, a fost o seară cu muuultă muzică bună şi făr’ de stropi.

Mi-ar plăcea să nu-i mai spună nimeni lui Neil Cowley “pianistul lui Adele”.  Trio-ul lui a urcat pe scenă după Blajazz-ul timişorean şi a rupt tot. Aţi aflat şi că a avut ceva dinozaur pe pian, nu? Ei bine, cu jucăria în prim plan şi ei ţopăind la instrumente ca puţini alţii, ce-am auzit a fost soundtrack-ul perfect pentru o dispariţie de pe “faţa pământului” direct în muzică. Unde mai pui că pianistul a făcut şi ceva glume… “wow, e umor englezesc, şi-am înţeles”, am auzit prin jurul meu (nu spui cine, dar e aceeaşi persoană care a zis şi că “ăla de la violoncel e tare”, despre contrabasistul trio-ului). Aşa c-am rămas cu ideea că pianiştii invitaţi la JazzTM au umor. Aştept să aud şi poveştile de pe lângă clapele lui Teo Milea în seara asta.

Dacă v-aţi notat şi subliniat numele Neil Cowley Trio, putem trece mai departe.

Pfuai! Omul ăsta îţi cântă orice, a fost prima mea reacţie când m-am întors la scenă pe muzica lui Al Jarreau. Reacţiile din jurul meu au sunat cam aşa: “uuuuu”, “uaaaaa”, “ce tareee!”, “bă, da’ ce simpatic e!”, “eu am venit să v-aud pe voi sau pe ei?” (blondu), “uuuuu”, “uaaaaa”, “wow” – şi asta tot concertul. Concert care i-a ridicat pe toţi în picioare şi-a scuturat perechi de palme. S-a urlat şi după bis, deşi primisem tris-uri, pentru că, aşa cum v-am spus Al Jarreau a vrut să cânte mai mult, să ne vindece.

El zice că s-ar muta aici, noi ne-am cam muta la orice concert de-al lui. Eu n-am crescut cu muzica lui, e drept, dar după concertul de aseară am crescut puţin în ochii mei – pentru că pur şi simplu am văzut ce cânta, m-am plimbat prin basme cumva – şi mai ales, în urechile mele. Din scurtele notiţe de pe telefon, că n-ai cum s-asculţi şi să scrii, mi-a rămas asta: Al Jarreau ne-a transmis cel mai tare mulţumesc, prin muzică, drept pentru care politeţea (că am dat de mulţi oameni PREA politicoşi pe aici) a căpătat alte… note.

Cât despre cei care se chinuie şi-i chinuie şi pe cei din jur filmând la concerte pe telefoane şi apoi uitând de filmările alea care nu se-aud şi nu se văd cum trebuie, ei uită şi ce s-a întâmplat de fapt. Al Jarreau zice că înregistrările sunt remixate şi “music is music”.

Perla serii a fost muzicală: “Just a minute, I’m gonna djfjggfjjyjjyuuikiklkudsdfieiiasdsfdgter”, Al Jarreau 😀

Azi deja mi-am pregătit cei two shoes for dancing şi i-am încălţat deja la proba de sunet a celor de la The Cat Empire. Abia aştept!

JazzTM este un festival organizat de Primăria Municipiului Timişoara şi produs de PLAI.