Sâmbăta de PLAI, cu mai puţin soare şi mult nor mi-a amintit de ediţia trecută şi de cum am dansat la concertul Patrice în ploaie, ocolind bălţile pe paşi reggae, sub o pelerină subţire. Acum am schimbat două pelerine, prin prima intra apa, dar n-am putut să nu stau aproape de scenă, la concertul Light in Babylon, trupă de care nu mă satur. Au organizatorii un stil de a alege rezidenţii că n-au cum să nu-ţi intre la suflet. Mă întreb luni seara la 7 ce fac, că m-am obişnuit cu ei la început de voie bună. Nice fact: un membru al trupei şi-a cumpărat o vioară din Timişoara, pentru că are şi mama lui una din România, de care nu prea se poate atinge.
După concert, ploaia ne-a îndrumat pe sub corturi, la adăpost, ne-a speriat un pic, iar când de la scenă am auzit flamenco, n-a mai căzut nici un strop. La Salao ne-am liniştit prin public, urmărindu-i energia vocii ce-i tresărea parcă din palme. Expresiv cât încape, dar poate prea trist pentru mine care aş fi ţopăit pentru că vremea se răzgândise.
Bucuria şi energia s-au reinstalat odată cu ultimul concert al serii, susţinut de Tito Paris şi a sa trupă. A fost compozitorul Cezariei Evora şi ne-a adus tuturor aminte, fără îndoială, de muzica ei.
Cum şi Casa Filmelor mi-era pe listă, am ajuns şi la ei după concerte, însă oboseala era invers proporţională cu răbdarea, în faţa unui documentar – The Epic of Everest – pe care sper să-l văd cândva în întregime. Imaginile şi bucata de poveste pe care am prins-o, despre tibetani şi cucerirea vârfului Everest mi-au rămas în minte ca nişte fotografii vechi la care te întorci mereu să le revezi, unele pe care le ţii în mână şi cărora nu le poţi da like decât cu zâmbetul ori lacrima.
După aproape jumătate de documentar, mi-am îndreptat oasele spre Scena II, unde ştiam că voi da de lume extaziată, pentru că se desfăşura ceva în… ZIC ZAC. Am prins finalul şi multe, multe aplauze, semn că spectacolul n-a dezamăgit, ce-i drept, nici n-ar fi avut cum. Toţi trecătorii se opreau să se bucure de dansul lor, inclusiv paznicii trăgeau cu coada ochiului spre scenă.
Despre cum am trait şi respirat PLAI în ultima zi vă povestesc mâine, căci drumul spre Cluj e lung şi întunecat.
PLAI Festival mulţumeşte partenerilor şi sponsorilor care, prin implicarea lor, au făcut posibilă editia din acest an. De asemenea, mulţumeşte publicului, un partener permanent, fără de care acest eveniment n-ar exista.
Puteţi citi despre PLAI şi pe blog, Facebook, Twitter sau Instagram.
One Comment