E frumos la festivalul de teatru, nu știu de ce nu sunteți încă aici. Cât despre mine, am zile când recuperez somn și reușesc să văd doar un spectacol (dar și ăla de 3h30) și zile cu trei spectacole pe zi și plimbăreală între ele (majoritatea) când nu mai știu ce să le răspund celor care mă întreabă seara, la clubul festivalului “ce-ai văzut?” exact în momentele în care mi-aș vedea doar pleoapele. Le uit doar numele până a doua zi când trag linia, câte o particică din fiecare spectacol rămâne pe undeva și multe mă urmăresc și din anii anteriori.
Nu știu eu care-i direcția spectacolelor din această ediție, că tema pasiune e și cu patimă și cu pure love, am văzut reprezentații și-și, tot ce vreau să zic momentan e că mă bucur când mă nimeresc la spectacole care simt că generează schimbare, cu deschidere și franchețe, cu o abordare naturală, fără dramolete, fără nevoia unui personaj de a o lua razna, fără a i se lumina cât de cât calea în tot procesul, fără violență ca singura soluție. Nu doresc să lovesc în texte clasice, omg, nu nu nu! (p.s. am văzut Karamazovii și doar Karmazovii plus super decorul m-au ținut în sală). Doar mă întreb cât timp și de ce încă unele texte contemporane alese pentru adaptare se păstrează oarecum pe niște linii repetitive de povești în care drama parcă nu vine nici măcar cu un folos sau o fărâmă de omenire. Deși, e drept, e semn și ăsta că mai avem multe de învățat.
Sunt subiectivă, clar, nu dați cu pietre, cred că e vârsta.
Pe scurt, prefer spectacolele cu măcar o menire spre omenire!
Iar unul din ele e clar Border Tales văzut aseară la Goga, după o zi în care doar spectacole legate de imigranți am văzut – Între rațiune și pasiune (un debate franțuzesc mega-savuros pe tema responsabilității statului francez în cazul problemelor din suburbii) și Vedere de pe pod (doi italieni ilegali în SUA, ce stârnesc tot felul de intrigi și obsesii într-o casă deja bolnavă – dar la spectacolul ăsta cumva mi-e că o să revin cu vorba).
Imbinarea ideală de teatru-dans și muzică oferită de spectacolul companiei lui Luca Silvestrini, Protein, te poartă de-a râsu-plânsu’ într-o reverie ca un pumn în stomac urmat de o mângâiere. Realizat în urma unei cercetări bazate pe interviuri și proiecte cu persoane din Marea Britanie, Slovenia, Danemarca, Spania, Germania, Palestina și India, scoate la iveală ceea ce-mi place mie să numesc “lost in translation”, ceva rămas nespus, neștiut și acoperit de prejudecăți de diferite feluri între culturile ce ne înconjoară. Șase “imigranți” în Anglia își dansează și cântă poveștile la petrecerea unui englez încărcat de concepții servite de-a gata de media, cultura populară și istorie.
Îmi apare-n minte acum ce am auzit cu câteva zile în urmă, definiția dată dansului de Gigi Căciuleanu – “Dansul este cel mai frumos drum între două puncte”. Punctele povestite prin dans și muzică în Border Tales sunt încapsulate între două ziduri – acela al prejudecăților exterioare și al barierelor interne sau al traseului ce i-a adus aici. În Anglia. Unde nu vor să fure job-uri, vor să se integreze, unde nu te lovesc din plin cu cultura lor, ci vor să renunțe la granițe. Unde soarta i-a adus în diverse contexte care nu se lasă ascultate când etichetele puse deja sunt prea bine lipite. Dar tre’ să ai mintea și sufletul deschise să observi contradicțiile ce planează asupra unor prejudecăți ce-ți ies pe gură mai ușor ca “Bună ziua!”.
Să râzi, în timp ce-ți vine să plângi când ți se prezintă cumva voios un așa subiect sensibil, mi s-a părut pe o parte “românesc”, dar în același timp universal. Un spectacol Așa da!, unul de la care am ieșit și am vorbit singură pe stradă minunându-mă de frumos. Thank you, FITS!
Credite foto: Jane Hobson – 02.15.2014
Be First to Comment