Pasager pe rută scurtă mai bine zis. Aproape de când mă ştiu fac un drum pe DN74. Acela ce mă poartă din mirifcul meu hometown-metropola (sau Marte sau C.U.* , fost Ampelum ş.a.m.d.) în satul Alba Iulia (aka Bălgrad).
Îmi amintesc că acum mulţi-mulţi ani, mergeam cu trenul. Sunt vreo 38 de kilometri, dar cu personalul ală aveai impresia că mergi până la Sibiu. Aşa m-am învăţat să iubesc trenul, acum, n-aş mai putea să-l suport, nu pe ruta asta. Deşi, trebuie să recunosc că dacă nu am alternativă şi mai am şi companie plăcută, merge.
Să ne întoarcem în trecut; pe filă măcar. După ce am renunţat la tren, de fapt, după ce a renunţat trenul la noi, că oricum mai departe de noi nu mergea, am trecut la varianta cu patru roţi. A fost prima dată când am văzut rechini live. Nu ştiam că au mustaţă, cât sunt de libidinoşi, ce miros emană, dar cât de folositori pot fi. Singură cu autostop-ul cu greu mi-am făcut curaj să merg, iar atunci profitam de semnele făcute de alţi doritori de transport că să mă agăţ de câte un autovehicul.
Partea bună e că până am intrat la liceu au început să apară mijloace de transport mai de Doamne-ajută, un fel de microbus-uri, apoi o firmă serioasă care s-a cam răspândit prin judeţ şi căreia n-am de gând să-i fac reclamă (deşi ar merita cu anti în faţă), a introdus mai multe maşini care bat toată ziua drumul mai sus amintit. Drumul ăsta, că am uitat să precizez, e drum tipic de munte cu aproape 150 de curbe care mai de care mai prost aşezate.
Drum de care am început să mă satur abia în liceu, drum pe care trebuie să îl fac prea des ca să exist, ca să rezist. Drum pe durata căruia am simţit cele mai de neimaginat mirosuri şi am auzit cele mai de neascultat cântece, melodii ce-mi făceau zadarnică îndesarea căştilor în urechi. Nici după liceu n-am scăpat de drumuri, doar că s-au mai lungit puţin.
Despre drumul până la Sibiu nu pot spune decât că sunt puţine dăţile când nu întâlnesc câte un accident pe drum, prelungindu-mi-se astfel calea, coloane de maşini, şoferi nebuni în trafic. Dar până la urmă e un drum scurt, liniştitor, cu amintiri plăcute, pentru că de fiecare dată când trec prin Sebeş-Lancrăm îmi amintesc de Blaga. Bine, mai mult e vorba de ce aduce festivalul lui decât altele mai culte despre Lucică. Încep acum iar şcolile, octombrie e peste noi, deci pe drumul ăsta am să mai fiu o vreme.
Cu Bangladesh în spate (rucsacul meu de toate zilele) o iau la pas pe drumul scurt ce mă urmăreşte mereu. Drum de multe ori unde mă reculeg, citesc, ascult o muzică (atât cât mi se permite). Drumul pe care plec (de) şi mă întorc… acasă.
* Centrul Universului
Be First to Comment