De câteva ore tot împachetez. Nu, nu-mi mut casa, dar vara asta a trecut cu tăvălugul peste felul în care percep trecerea timpului și am impresia că a trecut o veșnicie de când nu mi-am mai mutat cuibul. Și-s parcă și mai selectivă cu toate nebuniile ce le mut dintr-o parte în alta. Știu că deși-mi duc cu mine acum clasicul “strict necesar”, mă voi întoarce cu diverse inutilități de cele mai multe ori, drăguțe.
E puțin ciudat că se apropie octombrie și eu nu merg unde eram prea obișnuită, la Sibiu. Așa că fac loc printre bagaje și amintirilor de Hermannstadt. Las în urmă trei ani în care am crescut cu vise de jurnalist, ani în care mi-am apropiat de suflet niște ființe tare speciale, care fac Sibiul mult mai de vizitat. Las colegele (de cameră!), deși, ironia sorții, am primit toate loc în cămin și anul ăsta (chiar și eu, care nu m-am înscris). Cred că sunt printre voi persoane care au împărțit măcar o dată, în anii studenției, o cameră de cămin. Și probabil știți cum e cu colegii/colegele. Oameni noi, mulți și diferiți cu care trebuie să-ți împarți spațiul.
Nu știu câte șanse sunt ca persoanele cu care-ți împarți camera, dacă alegi varianta cămin pe durata studenției, să fie mai mult decât potrivite cu tine. De la muzică la sandwich-urile prea bune din sandwichmaker-ul împrumutat pe care îl sprijineam cu piciorul, de la miresme (și aici, Slavă Domnului, mă refer la parfumuri), la filme, la orele de dormit (patru bufnițe) și muuulte altele. Ajungi să te simți uneori mai ceva ca acasă. Și cum să nu te simți când, în prag de Crăciun, fiecare dintre colege face zilnic pe Moșu’, când dispar toate din cameră și apar în prag cu surprize de ziua ta, când o tentativă de ieșire în oraș se transformă într-un mini-chef udat de bere la pet în fața camerei. Când mergi cu ele pentru prima dată la patinat și când te lasă de mână îți dai seama că știi patina, când împarți cu ele o felie de pită cu fasole și-o cană cu vin în crama lui Don Titi, când stai noaptea cu picioarele lungite pe pereți și spui bancuri sau când, tot noaptea, suporți în patru zgomotele venite de alături și-ți urzești plan de răzbunare. Când, în loc de bătaia cu iepuri din animația Open Season, folosești pentru puțin amuzament mascotele: Eugen, Sid, Țânțar, Dorel și Ozzy. Nu vreau să-l uit nici pe Che, elefănțelul (revoluționar, bineînțeles) cu care am conviețuit în primii doi ani de facultate. Mărunțișuri pentru care mi-am prelungit acum împachetatul. Pentru că m-am lovit de ele și m-am oprit să-mi amintesc. Pentru că au fost niște momente prea faine. Și pentru că nu-mi mai prea place gândul că unii oameni faini rămân la distanță.
Și-mi mai pare rău de Sibiu – pentru că de asta era vorba – atunci când vine vorba de teatru. Relația mea cu teatrul din Sibiu sau cu teatrul în general, că până să ajung aici nu am văzut decât vreo patru spectacole (mai nou, din fericire, avem, dacă nu un teatru, măcar un festival și la Alba Iulia), s-a compus încă din primele mele zile în orașul pe atunci capitală culturală europeană. Știam doar atât, de la un bun prieten: teatrul de cafenea e super și TREBUIE s-o vezi pe Ofelia Popii. Bouvard și Pecuchet e prima piesă ce m-a dus în micuțul, îi ziceam pe atunci, Teatru Radu Stanca. Piesa era în franceză, subtitrarea nelalocul ei și sala aproape goală. Poftim primă impresie! Primisem loc undeva în spate și fără a sta prea mult pe gânduri, am părăsit sala. Cum m-am îndrăgostit de teatrul din Sibiu? Am văzut Așteptându-l pe Godot cu Marian Râlea, unde am văzut-o prima dată pe Ofelia Popii? În Balul. De două ori. Cum m-a lăsat mută teatrul din Sibiu? Cu Viața cu un idiot. Am continuat apoi să gust din tot ce putea să ofere teatrul ăsta despre care cineva spunea, oarecum scârbit, că oferă de toate.
Cum mi-am împărtășit dragostea pentru TNRS? Fiind presar voluntar (la cronicuțe puteți citi una-alta) trei ani la rând la cel mai tare festival de teatru, sugativă de super spectacole la acest festival ce are nenorocul de a fi în aceeași perioadă cu TIFF-ul. De ce? Habar n-am. Nu știu de ce nu se pupă teatrul cu filmul la noi, știu doar că cinefilii iubesc și teatrul și că la anul pe la sfârșitul lui mai ori mă tai în două, ori dau cu banul.
Prin urmare, da, mă mut, merg la Cluj. Continui studiile și tânjesc după ceva job. Am început deja să simt frustrările proaspătului absolvent ce și-a petrecut ultima vacanță de vară, ale studentul veșnic care-și doreșe un job în domeniu și care și-a pavat cu CV-uri drumul spre un, să nu-i zic nou, ci alt început. No… hai la Cluj!
7 Comments