Au trecut trei ani de când am terminat liceul şi şapte ani de când i-am păşit prima dată pragul, dar când îmi revăd colegii mă simt ca în prima zi, aia din nu-mai-ştiu-cât (probabil 15) septembrie 2003, când am aterizat în clasa de mate-info de la liceul nr.4. Eu, copila de pe Marte, care din speriata antisocială a devenit “liderul spiritual al clasei”, spunea diriga, dar eu ştiu că pentru ea nu eram decât negru de sub unghia de la degetul mic, bine, nu doar eu. Trecând peste prezentarea neîncepută a acestei doamne care a vrut să ne fie ca o a doua mamă, nu pot spune decât că am avut parte de nişte colegi minunaţi. Atât de diferiţi că ţi-era mai mare dragul să li te alături şi să-i cunoşti. 
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie tare drag mi-e că mai pot ţine legătura cu cei mai apropiaţi dintre colegii de liceu, că pe unii încă îi mai am drept prieteni. Obişnuiam să ne întâlnim, chiar şi după terminarea liceului, la colindat şi la începerea anului şcolar. Anul acesta am absentat când a sunat clopoţelul, dar ne-am reprogramat întâlnirea şi până la urmă ne-am văzut la faţă. 14 persoane, un număr bunicel, cam jumătate de clasă. M-am bucurat tare să văd că nu s-au schimbat deloc, fizic, şi să mai aflu una -alta despre vieţile lor. Dintre colege, două-s deja măritate, altele cu relaţii serioase şi planuri mari, facultăţile aproape terminate, colegii au rămas setaţi pe acelaşi mare subiect atât de dezbătut şi pe băncile liceului, şi-anume jocurile pe calculator, daaar şi restanţe, politehnici, transferuri şi întrebări existenţiale precum: Unde e mai greu la poli, la Timişoara sau la Cluj?
Am observat cu încântare faptul că şi ei mai sunt copii, mai râd din lucruri mărunte chiar dacă e mult mai uşor acum să dăm de greutăţi. Iar zâmbetele produse de amintirile nebune din liceu, zâmbetele alea sunt chiar de neînlocuit. Sper să ne revedem curând şi cu colţurile gurii cât mai ridicate!
One Comment