Că ne naştem şi murim singuri nu prea mai e o surpriză. Ce e la mijloc poate fi simplificat printr-un lung/scurt şir de încercări de a afla dacă suntem sau nu fiinţe sociale. Pare-se că suntem. Nu putem da la o parte ideea că prezenţa oamenilor ne face bine. Din impas tot de oameni suntem scoşi, în probleme, tot ei ne bagă, până la urmă funcţionăm mai bine când nu ne e prea bine.
Oricât de multă plăcere ne-ar transmite sufletele dragi din jur, uneori ne cam vine să ne luăm lumea, s-o izolăm undeva şi să stăm la o discuţie serioasă cu noi sau poate doar să ne amuzăm puţin. Avem nevoie de momente de singurătate printre zbuciumările de bine sau mai puţin bine oferite de ceilalţi. Şi uneori de un pat gol, măcar pentru câteva clipe. Şi de o minte limpede fără poveşti care nu ne implică. O doză de egoism curativ. De momente petrecute cu noi şi atât. Uneori petrecute în faţa unei cafele la o oră deloc potrivită. Sau de o plimbare la o oră la fel, pe străzi necunoscute şi poate goale.
Cel mai greu e însă cu empatia, iar aici tot de puterea celorlalţi de a ne schimba cursurile ne lovim. Încep să cred că empatia e un cuvânt care nu s-a inventat pentru atât de mulţi oameni, încât tare mi-e teamă să nu fie în scurt timp scos cu uşurinţă şi ignoranţă (cuvânt cunoscut de prea mulţi, dar rar asumat) din dicţionare şi mai mult sau mai puţin forţat din conştiinţa noastră. Empatie, singurătate şi puţină linişte. Trei elemente tămăduitoare care ne-ar face să revenim mai voioşi printre oameni şi să ne bucurăm selectiv de ceea ce ei ne pot oferi.
2 Comments