Oamenii vin și pleacă, iar prietenii pot fi oameni și uameni. Am mai spus undeva că uamenii nu sunt cei cu capul spart, mai degrabă unii cu mintea-n dungă sau cei mai aprigi dezamăgitori.
Prea mulți prieteni n-am avut niciodată și, fiind o fată mai altfel, cei mai mulți au fost și sunt de sex opus. Că altfel stai la o vorbă cu ei, altfel te tratează și eviți răutățile prea des întâlnite în grupurile de feline. Că ajungi și pe ei să-i înțelegi prea bine, iar apoi începi să gândești ca ei și aproape că te crucești de ce vezi, e partea a doua. Cu ei poți merge și la bere și la cafea.
Dar nu despre asta e vorba, ci despre cei care, indiferent de sex, te uită chiar dacă brațele lor îți par deschise. Sunt acei prieteni pe care îi cunoști prea bine, cu care ai trecut prin prea multe întâmplări ca să mai fie nevoie de vreun semn disperat atunci când ai nevoie de ei. Dar ei uită. Sunt cei care se bucură când aud că te muți în orașul unde ei locuiesc de ceva vreme, dar nu te mai caută. Pe unii încerc din octombrie să-i scot la o cafea oriunde prin urbea someșană. Foști colegi de liceu care au suspinat când, la final de școală, tu ai ales alt drum. Și chiar dacă au trecut trei ani, sunt bucuroși să audă că le vei fi cât de cât aproape. Iar tu zâmbeși la gândul că în sfârșit vă regăsiți, vă întâlniți și reluați prietenia promițătoare.
Chiar de în trei ani fiecare a luat-o pe drumul său și chiar de tu o iei acum de la zero, ai impresia că loc de o cafea, un suc sau o bere, tot rămâne. Măcar o dată pe lună. Dar ajungi după seculare insistențe și prea multe refuzuri, să obosești. Te oprești și cauți alți oameni. E greu să descoperi și mai greu să te încrezi. Cineva îmi spunea că am prea multe așteptări de la cei pe care nu-i cunosc.
Se pare că am prea multe așteptări de la oricine. Și eu uit și frâng legături, dar am mereu timp să dau un răspuns, iar când observ că refuz cam des, îmi dau o palmă și încerc să-mi fac timp. Pe unii nu i-am căutat nici eu. Studenți politehniști pe care-i așteaptă o licență. Nu i-aș încurca. De alții am tras cam mult, fără rezultat. E culmea cum în orașul în care credeam că am cei mai mulți prieteni, am rămas singură. Unicele persoane care răspund afirmativ sunt două prietene dragi care au venit de la Sibiu aici. Nu pentru mine, dar pentru un plus în prietenie.
Pe de altă parte, e o căruță, nu foarte mare, de oameni cunoscuți de pe bloguri. Da, nu pot zice că-i cunosc tocmai bine, deși nu ezit să afirm că din blogurile lor pot afla mai multe decât din simple discuții sau ani petrecuți împreună pe căile maturității. Iar pe unii îmi permit deja să-i numesc prieteni. I-am cunoscut și în viața reală și m-am bucurat să văd că sunt ca niște, nu cărți, ci bloguri deschise. Oameni dispuși să accepte marțieni cu perioade emo și plini de ezitări. Dar oameni care nu-s aici. Unii pentru care te pui pe tren fără să stai pe gânduri. Chiar și pentru o cafea sau o bere. Iar alții nu s-ar ridica din pat pentru un drum de cinci minute.
Nu vreau să plec din Cluj cu regrete, fără revederi, dar nici să mai trag de oameni nu mai pot. Repet, am obosit. Aici telefonul sună tot mai rar. Iar ăsta e doar un alt motiv ca să încalec spre locul unde trebuia să fiu din 2007. Și nu, nu caut motive, doar constat pe zi ce trece cât pot durea alegerile firești, dar greșite.
6 Comments