Nu în general, ci în ceea ce ne place să numim relații. Nu în orice relație, deși multe aspecte s-ar putea răsfrânge, ci în cele amoroase. Nu răspunsuri vreau să dau prin postarea asta, ci să lansez întrebări. Retorice în cele mai multe cazuri.
Discutam ieri cu o prietenă despre acest subiect și ne-am dat seama că nicicum nu e bine. Dacă totul e lună și strălucește, intervin dubii: persoana asta chiar nu are niciun defect sau nu le mai văd orbit de iubire? Chiar nu pot să-i reproșez nimic și parcă simt în același timp că nu mai merge.
De intrigă, cu toții avem nevoie, dar și aici sunt niște praguri peste care n-ar trebui să se treacă. Unii funcționează mai departe prin mici certuri, dar uneori îi sperie pe cei din jur. Dar dacă asta pune focul în pasiune, foarte bine. Alții n-au ochi decât pentru persoana iubită, le aprobă totul și nu le-ar reproșa absolut nimic chiar dacă, să fim serioși, fiecare are o limită și izbucnește din când în când. Mulți își mențin relațiile prin tăcere, chiar dacă se adună pe parcurs mici dureri. Când explodează, e grav. Nu ne prea place să ni se amintească relele din trecut. Sunt de părere că atunci când te deranjează ceva, semnalezi la momentul respectiv, asta dacă nu ești în stare să treci împăcat peste. Parcă niște nervi la timpul lor, calmează altfel apele de mai târziu. Cu inima și relația curate, n-ai cum să treci.
De comunicare e nevoie. Și de lămuriri. Că multe se spun și mult mai multe se interpretează. Pe dos, mai de fiecare dată. Bine, nu poți să oprești omul la fiecare glas, să-l întrebi ce-a vrut de fapt să zică, ori să-i explici tu cum stă treaba. Și nici să i te arunci printre gânduri, s-ar putea să ieși prea lovit și mai ales, nedumerit. Oricine urăște întrebarea: La ce te gândești? Unii răspund cu drag și repede, dar sunt povești învăluite. Chiar dacă ți se spune ce ai vrea să auzi, nu înseamnă că vine de undeva din zona toracelui.
Pe lângă comunicare, care-ar trebui să nu fie murdară ci mai degrabă sinceră, clară și la obiect, mai e nevoie și de cunoaștere și răbdare. Dar mai ales de jocuri. Unii se aprind mai puternic când persoana dragă îi tratează cu indiferență. Aici ori intervin gânduri negre, ori dorințe de recuceriri. Alții sunt obișnuiți cu afecțiunea peste limită, dar de multe ori gândul că va fi oricum, mereu lângă mine, dispare înainte de a-l țese. Să dai ceea ce vrei să primești sau măcar ceea ce primești mi se pare o soluție ideală. Parcă mereu cineva va iubi mai mult și va gândi mai puțin.
Ce e mai bine: să ai aproape un om cu care ai multe lucruri în comun sau unul cu care te completezi? Că parcă nici să descoperi că de la AC DC omul a început să asculte Guță de dragul tău, nu sună prea bine. Consider că cei care tac, se pliază după personalitatea iubiților fără să le fi trecut vreodată prin gând că-și vor modela astfel gusturile, sunt cam de evitat. E drăguț să împarți lucruri comune și mai greu să descoperi pe cineva tocmai pentru că vă plac atât de multe lucruri similare amândurora, încât ai crede că nu mai e nevoie să săruți alți broscoi.
Cum să facem să fie bine? Și să dureze sau să ne alegem cu ceva dintr-un astfel de joc? Cred că e o artă și să știi să accepți, dar să te și impui cu bun simț. Eronat e să te bați cu pumnul în piept că ăsta ești tu, atâta timp cât nu ești în stare să-l iei pe cel de lângă tine așa cum e.
7 Comments